Megarienii, împărțiți-despărțiți

Olympia Museum, Greece

Unicul loc în ceea ce poate fi despărțit și este împărțit, este Megara; cetate aflată în istmul Corint, în gâtuirea pe care continentul balcanic o face cu Peloponezul. Dar, înainte de asta merită să povestim întâlnirea dintre Cel ce împarte cu Cel ce desparte.

Văi adânci, sau strâmtori, piscuri semețe sau trecători, fac geografia fizică să rupă din monotonia unei descrieri liniare, să trezească interesul pentru un anumit teritoriu. Asta numai pentru faptul că acest loc desparte și împarte teritorii, și mai ales civilizații, iluzoriu de descris în amănunțime.

În locul larg și infinit de netrecut; Cel ce împarte îl aștepta pe Cel ce desparte.
Disputa a apărut undeva de undeva foarte departe și, în felul nostru de a povesti chiar s-ar putea să fie la marginea lumii. În schimb și-au ales un loc neutru, o cale pe unde istoria și mitul s-a aglomerat și s-a încâlcit încât adevărul și memoria să nu scadă câtuși de puțin.

Cel ce împarte a sosit primul.
Privind, ar fi vrut să fie o vale cu două râuri ce se unesc, să-l ajute cumva relieful. Ar fi vrut să vadă două piscuri ce se întrec în înălțime, sau două insule ce se lărgesc în larg, lipsite de nisip, stâncoase și tăioase, ar fi vrut să măsoare adâncimile peșterilor, nicidecum locul acesta inundat și râvnit de două mări.

Cel ce desparte a sosit mai apoi.
Nici o ipoteză. S-au înțeles din priviri. Să taie și cel ce taie să se numească Cel Ce Desparte și cel ce guvernează locurile despărțite să se numească Cel Ce Împarte.

Fiindcă îl așteptau două supernove ce se certau asupra unui cuadrant stelar, Cel Ce Desparte a fugit repede, promisiunea sa în schimb a rămas în aer.

Cel Ce Împarte nu a putut să se manifeste unitar asupra celor două teritorii. Războaie îndelungi au făcut ca locul acela, strâmt și plat, mlăștinos și otrăvitor să fie traversat de armate și de o parte și de alta. Eroi precum Tezeu (Teseus), au potolit furia celor ce jefuiau și omorau călătorii, răspunzând cu același efect; creveții lui procustes.

Cel Ce Desparte este în continuare greu de găsit.
Cel Ce Împarte cu ajutorul oamenilor a reușit să-și satisfacă dorința, un canal a unit două mări, a scurtat căi de navigație, a îmbunătățit turismul, dorința de cunoaștere.
Oamenii, ca un progres, se roagă perpetuu la Cel Ce Împarte, natural, apoteotic.
Fără a fi fiul Celui Ce Desparte, Cel Ce Împarte, are probleme din ce în ce mai mari: oamenii vor să împartă.
Într-o noapte a visat că oamenii vor să fie Cei ce despart!

Megara, o cetate foarte apropiată Athinei (Atenei) ca distanță geografică a ales să fie aliată Spartei (la fel ca insulele -foarte apropiate Athinei, Salamina și Egina). Coloanele alese să reprezinte tezaurul de la Olympia sunt dorice (spartane), nicidecum corintice cum ar fi lesne de înțeles, și nici ionice, peste Egeea, cum ar fi dorit Athina.

Nu ceea ce împărțim are valoare, ci ceea ce despărțim. În acest ultim caz valoarea dispare, teritoriile se dizolvă, istoria se rescrie. În cazul despărțirii, ca o recompensă, împărțirea vine mult mai târziu. Este ca un fel de dar, fără efect, generațiile ce au suferit și-au pierdut rugile (dorințele) prin strănepoți analfabeți referitor la evenimentele dureroase. Un confort apare și felul acesta duce la uitare. Un testament fără efect, posedarea unui teritoriu jefuit, uitat, deposedat.

De aici putem să începem să ticluim o nouă civilizație, până apare Cel Ce Desparte: Primul.
Al doilea, cel ce împarte darurile nu ne mai interesează. Până și un futut de canal l-a tras în două mii de ani, ca să nu mai ciripim că și fiului lui și-a trimis apostolii să le-o tragă Corintienilor (pe unde merge canalul) după ce Mucius, consul de Roma le-a tras-o rău de tot înainte, anal-viitor canal.

P.S.
Geometria cvasi-dimensională a cutiei în care se află pedimentul templului de la Megara merită a fi despărțit.

Mutarea -ep. II -fracturat în grabă

Pus în fața unei situații inedite, Primarul formă repede o echipă de salvatori care să-i scoată pe experții judiciari (uitați) aflați în subsolurile ce traversau Piața Mare. După câteva ore de la ultimul contact cu aceștia, s-au văzut pe camerele de observare cum și ei înseși participau la colectarea de documente, ba chiar deveniseră violenți negăsind cutii de inox în care să înghesuie ceea ce găseau.

De la marginea orașul, sosi asemeni unui maratonist, șeful de serviciu de la arhivarea documentelor și dând buzna în Sala de Consiliu a Primăriei strigă că nu s-a găsit nici măcar o cutie pe jumătate goală și că acum le trebuie mult timp să pună documentele la loc deoarece acestea nu mai încap așa cum au fost la început și (din nou) probabil că cei care le-au pus posedau o forță nebănuit de mare.

O statistică încropită la repezeală arăta că zilnic se scot peste cinci tone de documente (cântărite împreună cu cutiile de metal bineînțeles). Dar apăru prima victimă în persoana unui bărbat în vârstă de vreo treizeci de ani, găsit mort de epuizare de cei ce duceau cutiile în subsoluri.

Unul dintre consilierii Primarului, veni cu ideea că de fapt documentele conțin sigur un mesaj și că acesta odată descifrat va opri această infestație informațională. Între timp s-a descoperit un tunel care ducea până în orașul vecin, aflat la peste cincizeci de kilometri, tunel despre care se știa demult dar care nu a fost găsit niciodată. S-a mai găsit un nivel subteran sub cele două existente, totul datorită unei surpări. Acest nivel pare mai vast decât celelalte și este plin cu firide cu polițe de marmură albă pline de documente, unele au chiar și papirusuri legate și înfășurate -pentru acestea din urmă s-au comandat cutii mai lungi chiar.

Cea mai mare nedumerire a Primarului este că nu avea nici un martor credibil, în afară de nebunul ce a ajuns în orașul vecin susținând că a venit prin tunel sau de femeia care a reușit să-i aducă un papirus pe masă, repede datat ca având peste o mie cinci sute de ani. Femeia susținea la rândul ei, că l-a adus de la nivelul trei din subteran.

Între timp s-a mai găsit un canal, ce echilibra debitul râului ce traversa orașul, canal care după părerea multora, ar ajunge până la Dunăre.

Swallow A-10

Imaginile apar într-un apus de soare cu frecvența miimilor de secundă. Așa merg eu la vânătoare, la vânat de imagini.
Este poate, în felul meu, satisfacția prin care -foarte repede mai târziu, văd.
Omul este un mamifer cu o vedere mediocră, în afară de asta, păsările au o vedere și o acuitate vizuală superioară animalelor. În schimb omul are instrumente. Omul își făurește instrumente.

Ceea ce am văzut mai apoi, mi-a tăiat răsuflarea, am redescoperit zborul - a câta oară!
Care zbor, care dintre ele, cel al lui Icar, cel al rândunicii, al viespii, al avionului ?

Deasupra unui canal de irigații, lăsat în paragină, păsările zburau în toate părțile. Dintre toate, rândunicile, păreau niște avioane de atac perfecte, de nota 10, primele din alfabet.

Și pentru că în acest apus solar, ființele terestre se simțeau atât de bine, hai să vă arăt cum stăteau norii pe plajă.