miercuri, 25 noiembrie 2009

Casa bunicii

Acolo unde melcul lipsit de timidate şi lacom de stropii de ploaie urcă pe leuştean, acolo este casa bunicii.
Lipit de poteca pietruită, ferit de paşii împletuciţi ai bătrânei, după o lămâiţă arborescentă, leuşteanul creşte în voie şi frunzele lui cu contur de fractali flutură mirosul pe care ei, melcii, şi-l petrec prin cochilie, matematic, până la ultima spirală.
Se spune că Dedal după ce a evadat din labirint, prin zbor, prin aripi, a ajuns până în Sicilia, la regele Cocalos. Acolo îşi petrecu ceva timp asemeni lui Arhimede mult mai târziu. Minos, fiu de zeu, rege în Creta fu cuprins de remuşcări şi răzbunări. Nu după mult timp parcă mirosi umbra lăsată peste Mediterană de aripile cerate ale lui Dedal.
Îşi trimise flota spre Sicilia şi el însuşi poposi primul la regele Cocalos. În urma lui orizontul era înţepat de catarge.
Regele Cocalos era un tip blajin, îmbătrânit de pace şi sclerozat de aerul curat, nepoluat de incendii şi transparent în lipsa fumului şi a cenuşii ridicate de vânt. Regele îl ascultase cu luare-aminte pe marele Minos, fiul lui Poseidon şi regretă că nu-şi aduce aminte de un asemena personaj, de-a dreptul zburător precum el marele rege explică. Minos nu-l crezu o clipă şi gândii la decizia pe care o va lua când zecii de spioni se vor întoarce spre seară.
Regele Cocalos îl invită în grădină şi Minos trecând pe lângă leandrii imenşi era cât pe ce să calce pe-un melc, care se răsturnă fiind împins de vârful sandalei marelui rege. Atunci Minos gândi la ceva. De fapt nu avea timp până la întoarcerea spionilor şi de aceea hotărâ ca în urma ghicitorii pe care el o va pune lui Cocalos - căci el nu-l vedea rege pe acest bătrânel simpatic - el, micul rege să-i dea o soluţie, un răspuns până la asfinţit că altfel totul va fi distrus, sfărâmat şi îngropat.
Minos se aplecă şi luă melcul în mână şi-l învârti în lumina torţelor aprinse de-a lungul aleii, căci soarele trecuse deja de zidurile cetăţii spre Coloanele lui Hercule.
Înclinat atât cât îi permitea lombosciatica regele ascultă întrebarea. Nimic mai simplu, căci dacă cochilia acestui melc ar fi goală; cum am reuşi noi să facem ca o aţă, un fir subţire să ajungă până în fundul, în ultima spirală al acesteia?
Foarte atent la început şi dezamăgit de propria lui zestre intelectuală, neştiind pe loc răspunsul, regele Cocalos fugi. Minos mai privi o da la umbra leandrilor ce urca pe ziduri şi aşeză melcul la loc sigur, momentan, apoi zâmbi. Gândea la un viitor în care el îi judeca pe muritori, le judeca slăbiciunile şi temerile, speranţele; acestea din urmă erau poate cele mai preţioase.
Poate laş, poate nesăbuit şi în acelaşi timp naiv, Cocalos fugi departe, acolo unde Dedal ascuns într-o văgăună aştepta plecarea lui Minos.
Dedal ascultă întrebarea şi-i explică lui Cocalos capcana acoperită de acest tâlc.În acelaşi timp cuprins de remuşcări îi dădu răspunsul în care înţepând cochilia în vârful ei, acolo unde spirala se pierde în ea însăşi şi legând un fir subţire - cu mare atenţie - de o furnică, aceasta "aruncată" în cochilie şi simţând aerul ce străbate spiralele va alerga spre ieşire.
Marele rege Minos ascultă în întuneric răspunsul şi oricâtă lumină umplea grădina din cauza făcliilor verticale, în umbra leandrilor el părea tot mai negru. Ştiu atunci că Dedal se află acolo, aproape, în împrejurimi. Un cal n-ar cere apă pâna la el.
Aici legendele se despart, unele susţin că Minos prea curios ar fi rămas peste noapte şi făcând baie ar fi fost opărit intenţionat de apa fierbinte ce ar fi curs prin robinetele proiectate tot de Dedal, altele că ar fi trecut totul prin foc şi sabie, ca formă ultimativă a răzbunării lui, în urma faptului că regele Cocalos l-a minţit ascunzându-l pe Dedal.
Undeva în rădăcina uscată a unui leandru, sub pământ, melcul a adormit nefiind martor a niciunei din întâmplările menţionate; totuşi existenţa lui ca nevertebrată în grădina bunicii m-a făcut să vă spun această legendă.

marți, 24 noiembrie 2009

Concediu

Locul care nu are nume este gratis. Toate cursele aeriene low-cost îţi promit cel mai mic timp şi ce-a mai bună rută, totuşi neacceptând banii în avans, nu reuşesc să te ducă până acolo. De ce? Pentru că acest loc nu înseamnă nimic, pentru că o promisiune lipită pe post de afiş nu ar însemna mare lucru, ar fi o altă promisiune, un alt vis. O parte din turişti, prea zgârciţi, scoţieni travestiţi, nu mai visează.
Totuşi cei care s-au întors de acolo laudă hotelurile "şterse de stele", acele spaţii în care uitarea face parte din peisaj. Poţi să vrei să spui orice, dar nemaiamintindu-ţi cele ce se doresc a fi spuse, vei coborâ în tăcere; poate după mult timp vei încerca să scri. De ce laudă asemenea locuri? Pentru că se întorc cu acelaşi sentiment cu care au plecat şi asta este mare lucru. De cele mai multe ori plecăm în vacanţe cu optimismul dat la maxim, cu portofelul plin sau cu un sold pe card cu multe zerouri. La întoarcere, dezamăgiţi poate de excursie, accidentaţi sau stresaţi, obosiţi sau buimaci, nu vă mai arde de a scrie "review-uri" şi a mai da asistenţă turistică vecinilor sau prietenilor. După un timp, portofelul se mai îngroaşă, vă vine inima la loc şi deveniţi un erou local al casei scărilor din blocul în care locuiţi, sau un pelerin renumit pe strada unde vă parcaţi maşina.
Din locul care nu înseamnă nimic şi despre care nu reuşiţi să scrieţi niciun rând, nu veniţi aşa, sunteţi plini de vervă şi cu cecul în buzunar. Toate condiţiile sunt îndeplinite: lipsa şi misterul, banii şi fericirea, sănătatea şi odihna, toate acestea pentru că de fapt nu s-a petrecut ceva.
Acolo am fost şi eu, după un timp i-am dat şi un nume. Un nume drag la care nu a trebuit să mă gândesc; "casa bunicii". Totuşi după cele două săptămâni petrecute acolo, m-am întors şi-am uitat să mai explic prietenilor şi vecinilor despre minunata mea vacanţă. Ştiam că sunt invidioşi şi cârcotaşi. Totuşi după un timp citind pe internet, mi-am adus aminte că am fost în Spania, în Grecia sau chiar în Asia. Era chiar şi o insulă pe care am vizitat-o şi nu am atins-o cu "mâna lui Dumnezeu", după cum povestea un mare fotbalist despre golul dat de el cu mâna, ci cu ochii minţii mele, minte tânără atotştiutoare a ceea ce însemnă Google.
Atunci le-am arătat tuturor ce poze şi ce impresii am postat.

vineri, 20 noiembrie 2009

Raporturi

În definitiv nu există raporturi cu divinitatea. Strigătul neputinţei umane nu poate fi auzit. Cauzele ar putea fi obiective, în schimb subiectivitatea individuală acoperă ceea el, ca individ ar putea auzi. Dacă ascuns, un om, pierdut în relief; într-o peşteră sau în vreun bordei subpământean, ascultând n-ar auzi nimic. În schimb ca un exerciţiu de virtute, un om devine ascet, sihastru, schivnic pentru a auzi. Şi aude, el este exact în locul în care goarna sună cel mai tare. Sună pentru el, pentru ceilalţi nu. Comuniunea cu divinitatea începe acum. În schimb fugarul, evadatul cuprins de teamă şi atent la orice zgomot exterior, nu-l va auzi pe cel interior. De ce? Pentru că divinitatea are alte raporturi, alte frici. Frica individului de oameni, face ca răsuflarea zeiască să nu fie simţită. Atâta timp cât lui îi este frică de oameni şi nu de El, Dumnezeul lui, individul nu va avea nici o protecţie divină. Pe de cealaltă parte, omul nostru claustrat într-o binecuvântare cu spiritul, va auzi tot timpul vocea divină şi nu pe cea a oamenilor, care din pioşenie îi aduc de-ale gurii, haine, pături, pentru a trece iarna mai uşor, căci deh, acolo în peşteră este frig. Dar nu este frig iarna, temperatura constantă peste zero, când afară frigul crapă pietrele îl protejează. Marele nostru sihastru învelit în miţoase cu galoşii traşi până la genunchi mulţumeşte Zeului suprem pentru protecţie. Dincolo, fugarul, neprietenos cu niciun zgomot uman, nu primeşte decât umezeală şi frică. Ascuns, gheboş, el îşi doreşte să moară, măcar moartea îl va elibera definitiv. Căci ceea ce el a încercat se dovedeşte a fi de prisos şi din omul tare care a escalat un zid, a strangulat un câine şi a doborât un gardian, acum nu a mai rămas decât un ftizic, ce a alunecat şi şi-a sclântit piciorul.
Acest inuman paralelism nu dovedeşte nimic. În primul caz existenţa singulară s-a redus la o răsuflare, în cea ce-a doua la o nepăsare. Nimic nu poate dovedi înălţarea şi suferinţa.
În definitiv dacă auzim şi dorim asta, nu este niciun păcat, ci doar o păcăleală soră cu schizofrenia. Dacă totuşi nici nu dorim asta şi nici nu auzim, asta ne dă o părere despre această lume, la fel de claustrată ca şi fugarul, în care raporturile cu divinitatea nu există.
Neexistenţa nu presupune lipsa amintirii, căci într-un atavism, a cărui aducere aminte, se crează acel confort, acea protecţie dorită. Şi înfundat în noroi, acolo jos, fugarul percepe şi prin asta confundă stările, adormind el intră în hipotermie, moare fericit, îmbrăţişat de îngerul morţii.
În altă stare, omul cuprins de confort, dar singur, are probleme cu erecţia. Chiar dacă răsuflarea îngheaţă, acolo jos este cald şi el descoperindu-se, fugind cât îl ţin picioarele strigă că este cuprins de diavol.

joi, 12 noiembrie 2009

Drumul cel mai scurt trece prin crâng,


Povestea nu-mi aparţine, eu o ştiu de la bunicul meu, iar bunicul meu spunea că i-a povestit-o tatăl lui! Habar n-am la ce persoana gramaticală sa o povestesc! Habar n-am cum să-ncep...

Oricum eram mic, aveam vreo 10 ani şi bunicul meu avea o curioasă filosofie a dormitului, - prin faptul că nu doream să dorm -, mă speria bine de mă căcam pe mine. Mă astupa mai apoi cu plapuma şi mult timp nu mai ciripeam nimic; până nu-i auzeam sforăitul din patul de alături. Atunci dădeam plapuma la o parte ca şi cum a-şi fi deschis o uşă, răsuflam uşurat şi adormeam. Habar n-am nici acum dacă visam ceva.

Povestea cu stră-străbunicul era de bau-bau. Ea vine dintr-o vreme când era o mare satisfactie sa creşti cai, atunci când benzina se distila cu pipeta. Tatăl bunicului meu era prea mic pentru a merge în târg cu taică-său pentru a vinde mânzii de un an şi de aceea nu putu fi martor, dar povesti ceea ce el auzise mult mai târziu din gura tatălui său.

Drumurile pe vremea aceea erau ca şi cum o apă ar cauta o cale plină de meandre spre Dunăre; erau lungi si ocolitoare şi dacă traversai două dealuri şi o padure, scurta-i cu jumatate de zi timpul! Era un obicei sa mergi cu iapa şi să araţi mânzul ei, ceva din vremurile cand femeia frumoasă era rară, căci moda nu apăruse. Oricum un mânz bun avea ceva valoare, ca şi cum dadeai avansul la o maşina tare de prin vremurile noastre. Tocmeala era tocmeala şi urmată de adalmaş (adică se dădea o ţuică pe gât în cinstea târgului încheiat) ar fi fost urmată de discuţii, dar vremea fiind pe înserate, bunicul (bunicul-bunicului meu), scoase o monedă din chimirul gros de piele şi o înapoie cumpărătorului cu scuzele că nu poate să mai întârzie şi trăgându-şi iapa falnica de căpăstru se-ntoarse spre ieşirea din târg. Nu făcu doi paşi şi se împiedecă de cârjele întinse pe jos ale unui cerşetor. Mai scoase o monedă din chimir şi o lasă în mâna întinsă, coborâtă pe pamânt, arsă de soare, a infirmului. De jos se auzi o bânguială ce semăna a: "sa ai grija de tine omule şi să ai sănătate". Un nas ros de soare ieşi de sub o pălărie afumată şi o mână îmbrăcată-ntr-o mănuşă neagră luă banul. Atunci şi iapa se sperie şi era să calce doi târgoveţi. Bunicul sări şi abia reuşi să o adune, în timp ce haina grea de postav alunecă de pe umăr, pe şold, la chimirul larg de piele se văzu strălucirea banilor de aur, cei pe care i-a luat de pe mânz. Lângă el izbi ceva, văzu jos o pălărie grea de postav ars, mai văzu o chelie diformă pe care alunecau doi ochi pătrunzători, din cauza lor omul părea fără urechi şi doar cu două găvane pline de lumină rea.

Norii apucau calea luminii şi se însera repede. Drumul abia începea şi târgul părea mic acum, văzut din coama marelui deal ce-i ţinea umbră. De aici se vedea Moldova, râul bogat în legende şi inundaţii, apoi poteca cu coborârea spre crâng. Crângul se putea ocoli mult prin stânga, asta ar fi însemnat într-un fel iar urcuş. Drumul mai scurt era prin crâng, pe o cărăruie îngustă şi lipsită de iarbă, arăta ca urma unei roţi de tractor. Pe potecuţa asta în timpul ploilor apa îşi găsea refugiu şi se rostogolea la vale. Hotărât lucru începea noaptea, iar luna nu reuşea să biruie norii, deci acum drumul cel scurt era acum totul. Apucă spre crâng, acolo unde vântul nu bătea. Sus norii parcă sileau luna să rămână pe loc, între ei. Pe cărarea adâncită încet la vale, drumul devenea anevoios din cauză că trebuia să se aplece ca nu fie lovit de ramurile fagilor sau arinilor ce coborau prea jos. Licări şi luna printre frunze şi un zgomot surd puse stăpânire pe crâng. Nu era vântul. Părea că printre ramurile groase îşi face loc un urs şi totul troznea înăbuşit în urma lui. Mână iapa. Trase scurt şi apoi lasă mai moale căpăstrul; biciui grumazul transpirat. Iapa întoarse brusc capul semn că a înţeles, apoi dupa un timp de galop periculos printre copaci, se întoarse şi el. Atunci văzu; o formă ciudata ce aducea a om, care pe catalige, îl urmarea destul de uşor prin crâng. Se strecura aşa de bine de parcă iapa stătea pe loc. Bunicul povesti că omul arunca câte o cataligă în faţa după care se echilibra şi sărea pe ia, o aducea apoi pe cealaltă din spate înainte şi tot aşa ca într-un dans nebun de urmărire. Raţiunea birui frica şi dupa un stejar se aplecă cât putu, cu mîna stânga în sus se arunca de pe cal, lasă miţoasa pe şa şi îşi pregăti pistolul. Aici este aici, bunicul (bunicul-bunicului meu) avea un pistol cu creme rămas de la ai săi parinţi, pe care nu-l folosi niciodata, dar ştia ce să facă şi făcu.
O cataligă de câţiva metri zvâcni pe lângă iapă, urmată de-o lovitură năpraznică de bâtă ce ar fi cocoşat şi un urs. Şaua de lemn de esenta tare se despică scurt şi trozni odată cu zgomotul pistolului; mogăldeaţa de om căzu de sus, ca dintr-un copac şi odată cu el şi iapa.

Bunicul se repezi cu pumnii încleştaţi, spre rădăcina stejarului, întoarse omul şi constată că nu avea picioare: era cerşetorul din piaţă; din târg. Ochii lui părea de sticlă în bătaia lunii şi pieptul negru plin se sânge. Îl dezbracă şi săpă o groapă. Undeva mai adânc în padure şi spre dimineaţă deja termina totul. Haina acelui olog atârna greu şi căptuşeala ei era plină de cocoşei de aur, cusuţi în buzunăraşe interioare.

Ieşi pe cărare cu iapa la mână, obosită. După câteva minute se întoarse înapoi, lasă iapa să altepte şi se pierdu în pădure. Ajunse să vadă ultima oară ce făcuse, cum aranjase totul, să se asigure că ascunsese bine ceea ce înfăptuise. Atunci auzi o voce: "să ai grija omule să dai banii la biserică că-s murdari!"

imagine by

http://www.john-howe.com/portfolio/gallery/details.php?image_id=98&sessionid=6e3419606c41be19e0f0a5f11bba5eb4

marți, 10 noiembrie 2009

Munţii Retezat - Vârful


Acolo unde vârful este mai înalt, acolo se strâng şi norii. Poate că în cutezanţa lor de a traversa înălţimile, norii ascund de fapt o poveste de iubire.
Acolo în mijlocul lor este Retezatul.

duminică, 8 noiembrie 2009

Dio Cassius despre Longinus

LXVIII,11.1 Intrucit multi daci trecusera de partea lui Traian—si inca din alte pricini —, Decebal ceru iarasi pace. Insa el nu intelegea sa depuna armele si sa se predea, isi aduna — in vazul tuturor — trupe si chema in ajutor pe vecini

2. Spunea ca daca-l vor parasi pe dinsul, si ei vor fi in primejdie; ca mai usor si mai sigur isi vor pastra libertatea, ajutindu-l in lupta, inainte ca el sa fi suferit vreo nenorocire. Insa privind nepasatori cum sint nimiciti dacii, mai pe urma vor ajunge ei insisi robi, caci vor ramine fara aliati.

3. Prin forta Decebal n-a izbutit. Dar era cit pe aci sa-l ucida pe Traian prin viclesug, intinzindu-i o cursa. Trimise in Moesia citiva dezertori, ca sa incerce sa-l omoare, intrucit se putea ajunge usor la el. Atunci, din cauza nevoilor razboiului, primea fara exceptie pe oricine voia sa-i vorbeasca. Oamenii aceia nu au putut insa sa-si aduca la indeplinire planul, fiindca unul din ei a fost banuit si prins. Supus la cazne, a dat in vileag intreaga urzeala.

LXVIII, 12, 1. Atunci Decebal chema la dinsul pe Longinus, comandantul unei legiuni a carui dirzenie o simtise in luptele purtate cu el si, dupa ce-l convinse sa vina, cu gind sa-l faca sa i se supuna, il prinse si-l intreba de fata cu altii despre planurile lui Traian. Pentru ca [Longinus] nu voia sa marturiseasca nimic, il tinu sub paza, dar nelegat.

2. Decebal trimise apoi un sol la Traian si ceru acestuia — in schimbul eliberarii lui Longinus — sa-i cedeze tara pina la Istru si sa-i plateasca banii care i-a cheltuit cu razboiul. [Traian] raspunse cu vorbe indoielnice prin care voia sa arate ca nici nu-l pretuieste prea mult pe Longinus, dar nici prea putin; ca nici nu dorea sa-l piarda, dar nici sa-l scape cu sacrificii prea mari.

3. Decebal mai statea in cumpana, nestiind ce sa faca. Dar intre timp Longinus isi facu rest de otrava, cu ajutorul unui libert de-al sau si fagadui lui Decebal ca are sa-l impace cu Traian, pentru ca regele sa nu banuiasca de loc ce are in gind si sa nu i se puna o paza aspra; Longinus scrise o scrisoare plina de rugaminti si o dadu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea sa ramina nestinjenit.

4. Dupa ce libertul pleca, Longinus bau otrava in timpul noptii si muri. Dupa aceasta intimplare, Decebal ceru lui Traian pe libert fagaduind sa-i dea in schimb trupul lui Longinus si zece prizonieri. Si trimise indata un centurion prins impreuna cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian afla de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise inapoi lui Decebal nici pe aceia, si nu-i dadu nici pe libert, socotind ca viata libertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decit inmormintarea lui Longinus.

din

http://www.enciclopedia-dacica.ro/izvoare/dion.htm

joi, 5 noiembrie 2009

Cuaternitate


C. G. Jung: "Cuaternitatea este un arhetip care apare, ca să spunem aşa, în mod universal. Ea formează premisa logică pentru orice judecată a totalităţii. Dacă vrem să emitem o asemenea judecată, este necesar ca ea să aibă un aspect cvadruplu. Spre a desemna, de exemplu, totalitatea orizontului, numim cele patru puncte cardinale. Întotdeauna există patru elemente, patru calităţi primare, patru culori, patru caste în India, patru căi ale dezvoltării spirituale în budism. De aceea există şi patru aspecte psihologice ale orientării psihice, dincolo de care, în principiu nu mai este nimic de spus. Pentru a ne orienta trebuie să avem o funcţie care constată că ceva este (senzaţia), o a doua care stabileşte ce este (gândirea), o a treia funcţie care spune dacă asta ne convine sau nu, dacă vrem s-o acceptăm sau nu (simţire) şi o a patra funcţie care indică de unde vine asta şi încotro se duce (intuiţie). Dincolo de ele, nu mai este nimic de spus... Idealul completitudinii este rotundul, cercul, dar diviziunea sa naturală minimală este cuaternitatea." *)


Prima imagine este de la Biserica din Densuş, Haţeg. Se vede cum crucea a fost ştearsă, în schimb a rămas urma ştergerii, ceea ce practic nu a periclitat simbolul. Pe lângă faptul că istoria acestei biserici este plină de evenimente cu înalte încărcături emoţionale, simbolul este plasat deasupra uşii de intrare în biserică, colţul din dreapta. Blocul de marmură pe care este simbolul face notă discordantă cu celelalte elemente de construcţie a zidului.
Următoarea imagine este de la Delphi; semnul creştin timpuriu, plasat tot pe un bloc de marmură cu alte inscripţii greceşti.

___________________________________________
* C. G. Jung, Amintiri Vise reflecţii, Consemnate şi editate de Aniela Jaffe, Humanitas 2008, pag.464 jos.

marți, 3 noiembrie 2009

Walter Benjamin


"'The concept of aura which was proposed above with reference to historical objects may usefully be illustrated with reference to the aura of natural ones. We define the aura of the latter as the unique phenomenon of a distance, however close it may be. If while resting on a summer afternoon, you follow with your eyes a mountain range on the horizon or a branch which casts its shadow over you, you experience the aura of those mountains, of that branch."

Walter Benjamin, Schriften, eds. Th. W. Adorno and G. Adorno Frankfurt a.M. 1955, vol.1, pp.372

photo
http://www.braungardt.com/Theology/Benjamin/index%20walter_benjamin.htm

luni, 2 noiembrie 2009

Delphi, discontinuitatea divină


Zeii au adormit. Într-o lume religioasă monoteistă, pluralitatea divină se termină cu sfânta treime. Fervoarea cu care în ultima vreme se nasc sfinţii în lumea creştină, indiferent de orientarea ei geografică, apuseană sau răsăriteană; ţine de acel efort pe care orice instituţie aflată în căutarea unei noi identităţi, a unei reformări informaţionale, o face pe ultima sută de metri.

Nu dispariţia unei instituţii creeză confuzie, ci vremea care trece până când suţinătorii şi angajaţii acesteia îşi găsesc un nou loc de frenezie spirituală primii şi un nou salariu cei din urmă.

La Delphi s-a petrecut altfel; zeii au adormit.

Într-o vreme grea, în care cultura greacă a fost preluată de cea romană; sincretizată la rândul ei cu toate cuceririle lor, ale romanilor şi devenind o deltă spirituală ce depăşeşte şi la ora actuală orice panteon: zeii au intrat în pământ. Nu de frica cuceritorilor, a romanilor, ci de politica lor. Contrar aşteptărilor, n-au fugit, nu ne-au părăsit şi mai mult decât atât, aşteaptă. Într-o consonanţă perfectă cu toată ecologia umană, vor reuşi să-şi preia din nou răspunderile prin alte artere ale acestei lumi, fiindcă aceste noi artere nasc balanţe; ca supape a noii culturi.

În fapt balanţele cunoscute au un suport pe care o orizontală arată unghiul diferenţei de greutate dintre extremităţile ei. Justiţia ca întruchipare a unei făpturi umane, ţine în stânga o astfel de balanţă. În felul acesta ai senzaţia că dreptatea vine de sus şi atârnă tot timpul de ceva divin în împărţirea ei.

La Delphi lucrurile s-au înclinat şi zeii s-au culcat pe coasta Parnass-ului. Acoperiţi de straturile unui ev mediu neştiutor de existenţa lor, au prins şi mai tare de locul acesta. (Cele două statui Elgin, aflate la British Museum ar întruchipa poziţia). Dar, odată descoperiţi, dezveliţi de curiozitatea contemporană asupra unui trecut ce pare perfect şi ideal, zeii redescoperă lumea noastră de jos în sus. Dovedind astfel că greutăţile se pot măsura şi pe altă cale, respectând legile imuabile ale gravităţii, arătând noii lumi bolta cerească în infinitatea ei. Prin asta că aceşti zei sunt ai noştrii ai pământenilor şi căutarea oricărei conexiuni extraterestre cu ei, ne-ar rătăci şi mai tare.

Dacă putem defini o excursie la Delphi ca un pelerinaj, cu toate atributele acestuia; vom reuşi în efortul fizic pe care îl depunem pentru a cunoaşte situl oblic, să simţim asta. Oameni fără cunoştinţe istorice, înarmaţi cu aparate de fotografiat sau filmat, cu umbrele sau evantaie, vara iau cu asalt muntele. Din când în când, se opresc în grupuri tăcute, la umbra pinilor sau a chiparoşilor privind în sus, spre templu, spre amfiteatru, spre stadion. Vântul vara adie slab şi orice schimbare de direcţie a acesuia vine însoţită de căldură. Ghizii se agită; se gesticulează în franceză şi se arată în engleză. Se aud nume mari, sonore; apoi o nouă schimbare de vânt şi se aşterne liniştea şi căldura. Atunci Delphi devine sacru, o clipă; toată mulţimea încremeneşte şi în acea poză se poate auzi ţipătul vulturului. Atunci zeii îşi fac prezenţa, religiile fiind amestecate nu mai pot avea acea forţă unitară de distrugere. Şi dacă vorbesc de zei, fără a menţiona religia, este motivul pentru care eu îi caut aici pe pământ. Chiar dacă erau ascunşi în ceaţa Olimpului, fără a fi instituţionalizaţi şi bănuitori la sorgintea lor de la marginea cosmosului, martori ai Marii Explozii.

Dacă putem vorbi de vreo instituţie la Delphi, aceea este cea oraculară, cea prin care o tânără ţărancă devenea educată pentru a fi preoteasă şi care avea definită în spiritul ei toate proprietăţile pentru a vorbi prin gura ei, cuvintele zeilor.

Mai sus şi mai la stânga stadionului, fără a putea fi văzut direct printre mulţimea pinilor, se află cimitirul ortodox al satului Delphi ce s-a ridicat pe ceea cunoaştem acum ca fiind nucleul, acel omphalos (buric) al lumii antice greceşti. Acolo dorm pe veci generaţii întregi ce au locuit, au muncit şi s-au iubit pe acoperişurile templelor antice. Niciodată prin greutatea lor nu au reuşit să atingă zeii îngropaţi şi ei; poate acum.

Poetul grec Angelos Sikelianos şi soţia sa, Eva, au început din 1927 să creeze percepţia prin care Delphi va redeveni, ceea ce a fost, în altă culoare şi cu altă magnitudine.

Sunt cutremure; geofizice, în care scoarţa terestră suferă mutaţii. Orice prăbuşire este prilej de înfăptuire, de renaştere şi Delphi a trecut de multe ori prin asta, în schimb acele „mutaţii culturale” cuprinse de-o evoluţie oarecum incertă a lumii nu le-a mai suportat. A ridica din nou şi din nou, era prea mult, anii unui creştinism primitiv cuprins de fervoarea unei vieţi de după, în defavoarea celei prezente, pământene, au tras cortina şi pământul a inundat coloanele templelor.

Ca o încheiere, pot spune că acolo, în umbra Parnas-ului, am simţit cum greutatea se măsoară de jos în sus, fără a privi speriat în sus, la neputinţa mea de-a o duce în jos, în spiritul meu plăpând şi unduitor cum pomenea un mare fizician al balanţelor. 1.)

_____________________________________________

1.) Este vorba de Blaise Pascal cel care a spus despre om: „L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un roseau pensant.”