Drumul cel mai scurt trece prin crâng,

Povestea nu-mi aparţine, eu o ştiu de la bunicul meu, iar bunicul meu spunea că i-a povestit-o tatăl lui! Habar n-am la ce persoana gramaticală sa o povestesc! Habar n-am cum să-ncep...

Oricum eram mic, aveam vreo 10 ani şi bunicul meu avea o curioasă filosofie a dormitului, - prin faptul că nu doream să dorm -, mă speria bine de mă căcam pe mine. Mă astupa mai apoi cu plapuma şi mult timp nu mai ciripeam nimic; până nu-i auzeam sforăitul din patul de alături. Atunci dădeam plapuma la o parte ca şi cum a-şi fi deschis o uşă, răsuflam uşurat şi adormeam. Habar n-am nici acum dacă visam ceva.

Povestea cu stră-străbunicul era de bau-bau. Ea vine dintr-o vreme când era o mare satisfactie sa creşti cai, atunci când benzina se distila cu pipeta. Tatăl bunicului meu era prea mic pentru a merge în târg cu taică-său pentru a vinde mânzii de un an şi de aceea nu putu fi martor, dar povesti ceea ce el auzise mult mai târziu din gura tatălui său.

Drumurile pe vremea aceea erau ca şi cum o apă ar cauta o cale plină de meandre spre Dunăre; erau lungi si ocolitoare şi dacă traversai două dealuri şi o padure, scurta-i cu jumatate de zi timpul! Era un obicei sa mergi cu iapa şi să araţi mânzul ei, ceva din vremurile cand femeia frumoasă era rară, căci moda nu apăruse. Oricum un mânz bun avea ceva valoare, ca şi cum dadeai avansul la o maşina tare de prin vremurile noastre. Tocmeala era tocmeala şi urmată de adalmaş (adică se dădea o ţuică pe gât în cinstea târgului încheiat) ar fi fost urmată de discuţii, dar vremea fiind pe înserate, bunicul (bunicul-bunicului meu), scoase o monedă din chimirul gros de piele şi o înapoie cumpărătorului cu scuzele că nu poate să mai întârzie şi trăgându-şi iapa falnica de căpăstru se-ntoarse spre ieşirea din târg. Nu făcu doi paşi şi se împiedecă de cârjele întinse pe jos ale unui cerşetor. Mai scoase o monedă din chimir şi o lasă în mâna întinsă, coborâtă pe pamânt, arsă de soare, a infirmului. De jos se auzi o bânguială ce semăna a: "sa ai grija de tine omule şi să ai sănătate". Un nas ros de soare ieşi de sub o pălărie afumată şi o mână îmbrăcată-ntr-o mănuşă neagră luă banul. Atunci şi iapa se sperie şi era să calce doi târgoveţi. Bunicul sări şi abia reuşi să o adune, în timp ce haina grea de postav alunecă de pe umăr, pe şold, la chimirul larg de piele se văzu strălucirea banilor de aur, cei pe care i-a luat de pe mânz. Lângă el izbi ceva, văzu jos o pălărie grea de postav ars, mai văzu o chelie diformă pe care alunecau doi ochi pătrunzători, din cauza lor omul părea fără urechi şi doar cu două găvane pline de lumină rea.

Norii apucau calea luminii şi se însera repede. Drumul abia începea şi târgul părea mic acum, văzut din coama marelui deal ce-i ţinea umbră. De aici se vedea Moldova, râul bogat în legende şi inundaţii, apoi poteca cu coborârea spre crâng. Crângul se putea ocoli mult prin stânga, asta ar fi însemnat într-un fel iar urcuş. Drumul mai scurt era prin crâng, pe o cărăruie îngustă şi lipsită de iarbă, arăta ca urma unei roţi de tractor. Pe potecuţa asta în timpul ploilor apa îşi găsea refugiu şi se rostogolea la vale. Hotărât lucru începea noaptea, iar luna nu reuşea să biruie norii, deci acum drumul cel scurt era acum totul. Apucă spre crâng, acolo unde vântul nu bătea. Sus norii parcă sileau luna să rămână pe loc, între ei. Pe cărarea adâncită încet la vale, drumul devenea anevoios din cauză că trebuia să se aplece ca nu fie lovit de ramurile fagilor sau arinilor ce coborau prea jos. Licări şi luna printre frunze şi un zgomot surd puse stăpânire pe crâng. Nu era vântul. Părea că printre ramurile groase îşi face loc un urs şi totul troznea înăbuşit în urma lui. Mână iapa. Trase scurt şi apoi lasă mai moale căpăstrul; biciui grumazul transpirat. Iapa întoarse brusc capul semn că a înţeles, apoi dupa un timp de galop periculos printre copaci, se întoarse şi el. Atunci văzu; o formă ciudata ce aducea a om, care pe catalige, îl urmarea destul de uşor prin crâng. Se strecura aşa de bine de parcă iapa stătea pe loc. Bunicul povesti că omul arunca câte o cataligă în faţa după care se echilibra şi sărea pe ia, o aducea apoi pe cealaltă din spate înainte şi tot aşa ca într-un dans nebun de urmărire. Raţiunea birui frica şi dupa un stejar se aplecă cât putu, cu mîna stânga în sus se arunca de pe cal, lasă miţoasa pe şa şi îşi pregăti pistolul. Aici este aici, bunicul (bunicul-bunicului meu) avea un pistol cu creme rămas de la ai săi parinţi, pe care nu-l folosi niciodata, dar ştia ce să facă şi făcu.
O cataligă de câţiva metri zvâcni pe lângă iapă, urmată de-o lovitură năpraznică de bâtă ce ar fi cocoşat şi un urs. Şaua de lemn de esenta tare se despică scurt şi trozni odată cu zgomotul pistolului; mogăldeaţa de om căzu de sus, ca dintr-un copac şi odată cu el şi iapa.

Bunicul se repezi cu pumnii încleştaţi, spre rădăcina stejarului, întoarse omul şi constată că nu avea picioare: era cerşetorul din piaţă; din târg. Ochii lui părea de sticlă în bătaia lunii şi pieptul negru plin se sânge. Îl dezbracă şi săpă o groapă. Undeva mai adânc în padure şi spre dimineaţă deja termina totul. Haina acelui olog atârna greu şi căptuşeala ei era plină de cocoşei de aur, cusuţi în buzunăraşe interioare.

Ieşi pe cărare cu iapa la mână, obosită. După câteva minute se întoarse înapoi, lasă iapa să altepte şi se pierdu în pădure. Ajunse să vadă ultima oară ce făcuse, cum aranjase totul, să se asigure că ascunsese bine ceea ce înfăptuise. Atunci auzi o voce: "să ai grija omule să dai banii la biserică că-s murdari!"

imagine by

http://www.john-howe.com/portfolio/gallery/details.php?image_id=98&sessionid=6e3419606c41be19e0f0a5f11bba5eb4