Raporturi

În definitiv nu există raporturi cu divinitatea. Strigătul neputinţei umane nu poate fi auzit. Cauzele ar putea fi obiective, în schimb subiectivitatea individuală acoperă ceea el, ca individ ar putea auzi. Dacă ascuns, un om, pierdut în relief; într-o peşteră sau în vreun bordei subpământean, ascultând n-ar auzi nimic. În schimb ca un exerciţiu de virtute, un om devine ascet, sihastru, schivnic pentru a auzi. Şi aude, el este exact în locul în care goarna sună cel mai tare. Sună pentru el, pentru ceilalţi nu. Comuniunea cu divinitatea începe acum. În schimb fugarul, evadatul cuprins de teamă şi atent la orice zgomot exterior, nu-l va auzi pe cel interior. De ce? Pentru că divinitatea are alte raporturi, alte frici. Frica individului de oameni, face ca răsuflarea zeiască să nu fie simţită. Atâta timp cât lui îi este frică de oameni şi nu de El, Dumnezeul lui, individul nu va avea nici o protecţie divină. Pe de cealaltă parte, omul nostru claustrat într-o binecuvântare cu spiritul, va auzi tot timpul vocea divină şi nu pe cea a oamenilor, care din pioşenie îi aduc de-ale gurii, haine, pături, pentru a trece iarna mai uşor, căci deh, acolo în peşteră este frig. Dar nu este frig iarna, temperatura constantă peste zero, când afară frigul crapă pietrele îl protejează. Marele nostru sihastru învelit în miţoase cu galoşii traşi până la genunchi mulţumeşte Zeului suprem pentru protecţie. Dincolo, fugarul, neprietenos cu niciun zgomot uman, nu primeşte decât umezeală şi frică. Ascuns, gheboş, el îşi doreşte să moară, măcar moartea îl va elibera definitiv. Căci ceea ce el a încercat se dovedeşte a fi de prisos şi din omul tare care a escalat un zid, a strangulat un câine şi a doborât un gardian, acum nu a mai rămas decât un ftizic, ce a alunecat şi şi-a sclântit piciorul.
Acest inuman paralelism nu dovedeşte nimic. În primul caz existenţa singulară s-a redus la o răsuflare, în cea ce-a doua la o nepăsare. Nimic nu poate dovedi înălţarea şi suferinţa.
În definitiv dacă auzim şi dorim asta, nu este niciun păcat, ci doar o păcăleală soră cu schizofrenia. Dacă totuşi nici nu dorim asta şi nici nu auzim, asta ne dă o părere despre această lume, la fel de claustrată ca şi fugarul, în care raporturile cu divinitatea nu există.
Neexistenţa nu presupune lipsa amintirii, căci într-un atavism, a cărui aducere aminte, se crează acel confort, acea protecţie dorită. Şi înfundat în noroi, acolo jos, fugarul percepe şi prin asta confundă stările, adormind el intră în hipotermie, moare fericit, îmbrăţişat de îngerul morţii.
În altă stare, omul cuprins de confort, dar singur, are probleme cu erecţia. Chiar dacă răsuflarea îngheaţă, acolo jos este cald şi el descoperindu-se, fugind cât îl ţin picioarele strigă că este cuprins de diavol.