Delphi, discontinuitatea divină

Zeii au adormit. Într-o lume religioasă monoteistă, pluralitatea divină se termină cu sfânta treime. Fervoarea cu care în ultima vreme se nasc sfinţii în lumea creştină, indiferent de orientarea ei geografică, apuseană sau răsăriteană; ţine de acel efort pe care orice instituţie aflată în căutarea unei noi identităţi, a unei reformări informaţionale, o face pe ultima sută de metri.

Nu dispariţia unei instituţii creeză confuzie, ci vremea care trece până când suţinătorii şi angajaţii acesteia îşi găsesc un nou loc de frenezie spirituală primii şi un nou salariu cei din urmă.

La Delphi s-a petrecut altfel; zeii au adormit.

Într-o vreme grea, în care cultura greacă a fost preluată de cea romană; sincretizată la rândul ei cu toate cuceririle lor, ale romanilor şi devenind o deltă spirituală ce depăşeşte şi la ora actuală orice panteon: zeii au intrat în pământ. Nu de frica cuceritorilor, a romanilor, ci de politica lor. Contrar aşteptărilor, n-au fugit, nu ne-au părăsit şi mai mult decât atât, aşteaptă. Într-o consonanţă perfectă cu toată ecologia umană, vor reuşi să-şi preia din nou răspunderile prin alte artere ale acestei lumi, fiindcă aceste noi artere nasc balanţe; ca supape a noii culturi.

În fapt balanţele cunoscute au un suport pe care o orizontală arată unghiul diferenţei de greutate dintre extremităţile ei. Justiţia ca întruchipare a unei făpturi umane, ţine în stânga o astfel de balanţă. În felul acesta ai senzaţia că dreptatea vine de sus şi atârnă tot timpul de ceva divin în împărţirea ei.

La Delphi lucrurile s-au înclinat şi zeii s-au culcat pe coasta Parnass-ului. Acoperiţi de straturile unui ev mediu neştiutor de existenţa lor, au prins şi mai tare de locul acesta. (Cele două statui Elgin, aflate la British Museum ar întruchipa poziţia). Dar, odată descoperiţi, dezveliţi de curiozitatea contemporană asupra unui trecut ce pare perfect şi ideal, zeii redescoperă lumea noastră de jos în sus. Dovedind astfel că greutăţile se pot măsura şi pe altă cale, respectând legile imuabile ale gravităţii, arătând noii lumi bolta cerească în infinitatea ei. Prin asta că aceşti zei sunt ai noştrii ai pământenilor şi căutarea oricărei conexiuni extraterestre cu ei, ne-ar rătăci şi mai tare.

Dacă putem defini o excursie la Delphi ca un pelerinaj, cu toate atributele acestuia; vom reuşi în efortul fizic pe care îl depunem pentru a cunoaşte situl oblic, să simţim asta. Oameni fără cunoştinţe istorice, înarmaţi cu aparate de fotografiat sau filmat, cu umbrele sau evantaie, vara iau cu asalt muntele. Din când în când, se opresc în grupuri tăcute, la umbra pinilor sau a chiparoşilor privind în sus, spre templu, spre amfiteatru, spre stadion. Vântul vara adie slab şi orice schimbare de direcţie a acesuia vine însoţită de căldură. Ghizii se agită; se gesticulează în franceză şi se arată în engleză. Se aud nume mari, sonore; apoi o nouă schimbare de vânt şi se aşterne liniştea şi căldura. Atunci Delphi devine sacru, o clipă; toată mulţimea încremeneşte şi în acea poză se poate auzi ţipătul vulturului. Atunci zeii îşi fac prezenţa, religiile fiind amestecate nu mai pot avea acea forţă unitară de distrugere. Şi dacă vorbesc de zei, fără a menţiona religia, este motivul pentru care eu îi caut aici pe pământ. Chiar dacă erau ascunşi în ceaţa Olimpului, fără a fi instituţionalizaţi şi bănuitori la sorgintea lor de la marginea cosmosului, martori ai Marii Explozii.

Dacă putem vorbi de vreo instituţie la Delphi, aceea este cea oraculară, cea prin care o tânără ţărancă devenea educată pentru a fi preoteasă şi care avea definită în spiritul ei toate proprietăţile pentru a vorbi prin gura ei, cuvintele zeilor.

Mai sus şi mai la stânga stadionului, fără a putea fi văzut direct printre mulţimea pinilor, se află cimitirul ortodox al satului Delphi ce s-a ridicat pe ceea cunoaştem acum ca fiind nucleul, acel omphalos (buric) al lumii antice greceşti. Acolo dorm pe veci generaţii întregi ce au locuit, au muncit şi s-au iubit pe acoperişurile templelor antice. Niciodată prin greutatea lor nu au reuşit să atingă zeii îngropaţi şi ei; poate acum.

Poetul grec Angelos Sikelianos şi soţia sa, Eva, au început din 1927 să creeze percepţia prin care Delphi va redeveni, ceea ce a fost, în altă culoare şi cu altă magnitudine.

Sunt cutremure; geofizice, în care scoarţa terestră suferă mutaţii. Orice prăbuşire este prilej de înfăptuire, de renaştere şi Delphi a trecut de multe ori prin asta, în schimb acele „mutaţii culturale” cuprinse de-o evoluţie oarecum incertă a lumii nu le-a mai suportat. A ridica din nou şi din nou, era prea mult, anii unui creştinism primitiv cuprins de fervoarea unei vieţi de după, în defavoarea celei prezente, pământene, au tras cortina şi pământul a inundat coloanele templelor.

Ca o încheiere, pot spune că acolo, în umbra Parnas-ului, am simţit cum greutatea se măsoară de jos în sus, fără a privi speriat în sus, la neputinţa mea de-a o duce în jos, în spiritul meu plăpând şi unduitor cum pomenea un mare fizician al balanţelor. 1.)

_____________________________________________

1.) Este vorba de Blaise Pascal cel care a spus despre om: „L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un roseau pensant.”