Locul care nu are nume este gratis. Toate cursele aeriene low-cost îţi promit cel mai mic timp şi ce-a mai bună rută, totuşi neacceptând banii în avans, nu reuşesc să te ducă până acolo. De ce? Pentru că acest loc nu înseamnă nimic, pentru că o promisiune lipită pe post de afiş nu ar însemna mare lucru, ar fi o altă promisiune, un alt vis. O parte din turişti, prea zgârciţi, scoţieni travestiţi, nu mai visează.
Totuşi cei care s-au întors de acolo laudă hotelurile "şterse de stele", acele spaţii în care uitarea face parte din peisaj. Poţi să vrei să spui orice, dar nemaiamintindu-ţi cele ce se doresc a fi spuse, vei coborâ în tăcere; poate după mult timp vei încerca să scri. De ce laudă asemenea locuri? Pentru că se întorc cu acelaşi sentiment cu care au plecat şi asta este mare lucru. De cele mai multe ori plecăm în vacanţe cu optimismul dat la maxim, cu portofelul plin sau cu un sold pe card cu multe zerouri. La întoarcere, dezamăgiţi poate de excursie, accidentaţi sau stresaţi, obosiţi sau buimaci, nu vă mai arde de a scrie "review-uri" şi a mai da asistenţă turistică vecinilor sau prietenilor. După un timp, portofelul se mai îngroaşă, vă vine inima la loc şi deveniţi un erou local al casei scărilor din blocul în care locuiţi, sau un pelerin renumit pe strada unde vă parcaţi maşina.
Din locul care nu înseamnă nimic şi despre care nu reuşiţi să scrieţi niciun rând, nu veniţi aşa, sunteţi plini de vervă şi cu cecul în buzunar. Toate condiţiile sunt îndeplinite: lipsa şi misterul, banii şi fericirea, sănătatea şi odihna, toate acestea pentru că de fapt nu s-a petrecut ceva.
Acolo am fost şi eu, după un timp i-am dat şi un nume. Un nume drag la care nu a trebuit să mă gândesc; "casa bunicii". Totuşi după cele două săptămâni petrecute acolo, m-am întors şi-am uitat să mai explic prietenilor şi vecinilor despre minunata mea vacanţă. Ştiam că sunt invidioşi şi cârcotaşi. Totuşi după un timp citind pe internet, mi-am adus aminte că am fost în Spania, în Grecia sau chiar în Asia. Era chiar şi o insulă pe care am vizitat-o şi nu am atins-o cu "mâna lui Dumnezeu", după cum povestea un mare fotbalist despre golul dat de el cu mâna, ci cu ochii minţii mele, minte tânără atotştiutoare a ceea ce însemnă Google.
Atunci le-am arătat tuturor ce poze şi ce impresii am postat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc