Landscape

Searching - Căutări

In Dialectic of Enlightenment, Adorno and

Horkheimer comment on the ruse of reason

involved in Odysseus' encounter with Polyphemus

in Odyssey. Odysseus employs cunning to trick

the Cyclops, calling himself "Udeis", a word

which also means nobody. The authors claim that

this double entendre can be interpreted as

a"formalistic" recognition that words may have

a number of meanings. Such a discovery opens a

breach between words or concepts and the

objects to which they refer, creating an

antagonism between subject and object which will

only increase as history progress.

See
Dialectic and Enlightenment, translated by John
Cumming. (New York: The Seabury Press, 1972) p.60.

http://books.google.com/books?id=8UtwDwenWBwC&pg=PA160&lpg=PA160&dq=translate+udeis&source=bl&ots=GsPKgxrj9_&sig=OhetGTY4iRboXhHtAtwdgQL_G-c&hl=en&ei=Z_DASoO_JouFsAbWmKQl&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2#v=onepage&q=&f=false

Organon (o fabulaţie)

Fervoarea cu care omul construieşte solidifică timpul în care natura face acelaşi lucru. Atunci când aceasta explodează şi dă naştere la cataclisme, numite "naturale", timpul se scurge pentru căutarea victimelor nevinovate, a supravieţuitorilor, a bunurilor. Timp în care îngrijorarea umanităţii scade liniar şi de aceea termenul de "natural" a devenit sinonim cu cel de "obişnuit".
Dorinţele umane concură, de fapt cu cele "naturale" şi de ce ar fi "neobişnuit" ca ceea ce omul în scurta lui viaţă să facă ceea ce natura a lucrat în milenii. Diferenţa constă în perenitate, adică în relativitatea umană asupra existenţei. Cât poate supravieţui o construcţie, o înălţare a omului? În cele din urmă tot natura se ocupă de curăţenie şi într-un apendic a ceea ce numim noi "cataclism", reciclează totul.
Preocupat fiind de aceste lucruri, le-am putut dat curs în urma întâlnirii mele cu o vietate destul de ciudată; un organism de piatră: Peştera Ţolosu.
Fără a intra în amănunte ce ţin de geologie, speologie sau tehnica singuratăţii, pot spune că Ţolosu are toate proprietăţile unei fiinţe.
Ţolosu se închide la prima ploaie torenţială şi orice acces din exterior este foarte greoi. Cele cinci sifoane care blochează intrarea fac pe orice profesionist să-şi rupă măcar un colţ din diploma de scuba-diving. De altfel nu merită să intri în Ţolosu în astfel de condiţii. Înăuntru ca în stomacul unui Moby Dick multiplicat de 100 de ori, cascade şi ploi torenţiale, fac viaţa mai mult acvatică, "umbroasă" şi rece. Loc uscat nu există. Umiditatea în creştere face ca plămânii să suporte acea presiune a vaselor comunicante prin care sifoanele cedează sub presiunea miilor de hectolitrii de apă venită din coada sa, de prin tavan, de prin toate izvoarele laterale, care vara pe secetă par ca nişte orbite. Numai zeii care se transformă în ploaie reuşesc să intre în Ţolosu în toată dimensiunea lui. Acum Ţolosu trăieşte, respiră şi din când în când, sifoanele se înneacă, iar afară izbucnesc torente de apă. În el nimfele dănţuiesc fericite, ascunse de privirile zeilor. Râsul lui umple "marmitele" de afară cu apă, mari ulcioare săpate în calcar de apa ce se prăvale de sus în Caraş. Nu-i loc de lumină, ci doar de o reflexie scăpată de intrarea scufundată, atunci când soarele aleargă spre asfinţit Ţolosu trăieşte, asemeni unei fiinţe întoarse pe dos. Dacă blana, pielea, penele sau solzii sunt în exterior şi apără vietăţile de intemperii, la el totul se află în interior. Toate formaţiunile cristaline, toate culorile şi toată viaţa este în interior. Orice undă de aer cald înaintează până când răcindu-se se transformă în vapori pe pielea tare şi colţuroasă. Puţin mai târziu în acel loc se va naşte un strop de apă ce va dizolva calcarul local şi o va lua la vale, dacă va putea, sau pur şi simplu îşi va da drumul, fără paraşută, pe locul ochit unde alţi înaintaşi încearcă să ridice un falus, numit osentativ de geologi: stalagmită. Oricum Ţolosului nu-i pasă cum îi numim noi organele interne, el desenează. Toţi oxizii metalelor aduşi de zei prin acele ploi sacre, devin urme pe suprafaţa lui, urme mutate şi adâncite de apă. A crede prin asta că putem da şi de aur, ar fi prea de tot (aluzie la legenda naşterii lui Perseu, când Zeus pentru a o seduce pe Danae, ascunsă de tatăl ei în subsolurile palatului regal s-a prefăcut într-o ploaie de aur, care s-a strecurat până la ea).
În tumultul vieţii lui, Ţolosu este preocupat de curăţenie, totul se spală şi acolo unde apa nu are efect se mai pune şi puţin nisp. Nisip adus tocmai din coada sa. Terminaţie ce ascunde cea mai întunecată plajă de pe planetă.
Ţolosu îşi depozitează la intrare tot nisipul care i-a spălat osatura, nisip pe care la vreun strănutat îl mai aruncă şi afară. După o astfel de curăţenie, culorile se pregătesc de strălucire, întocmai ca stelele tinere ce-şi pregătesc fuziunea. Pregătit parcă pentru o vizită pe care niciodată nu o va efectua, Ţolosu îşi aşteaptă de fapt musafirii care vara pe secetă, o dată la câţiva ani, au marele merit de-al vizita. Atunci adoarme, seceta şi căldura, fac ca nimfele să se ascundă în firidele pereţilor, adânc. Existenţa lor este trădată de picurii de apă care mai cad din tavan, la intervale greu de definit.
Odată cu plecarea apei, lumina de la intrare saltă jucăuşă în încercarea de-a ajunge în adâncul peşterii. Neputincioasă, ea este prinsă în jocul reflexiei şi al absorbţiei şi mai mult de câţiva zeci de metrii nu reuşeşte să înainteze. Mai departe o duc oamenii, curioşi, care pătrund în marea cavernă uimiţi şi copleşiţi de adâncimea spaţiului. Nu este de mirare că într-un asemeni întuneric înalt, unii oameni jură că au văzut stelele cerului. Şi poate că au dreptate, căci într-o viziune cilindrică lumina stelelor s-a strecurat odată cu ploaia printre pietre. Lumina prinsă în stropul de cristal lichid evadează când acesta cade în interior, în întuneric.
Ţolosu doarme şi sub niciun chip nu se va trezi, oamenii care duc lumina mai departe în el nu reuşesc asta. Totul va dura o clipă, pentru el starea aceasta este infinit de mică, până la prima ploaie.

Monstrul

nu există dovadă, dar ...

Schopenhauer şi Oedip

"Curajul de-a merge până la capătul problemelor îl defineşte pe filosof, îi scria Schopenhauer lui Goethe. El trebuie să fie ca Oedip al lui Sofocle care, încercând să-şi eludeze teribilul destin, îşi continuă neostenit căutarea, chiar şi atunci când ghiceşte că răspunsul nu-i va aduce decât oroare şi spaimă."
din Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, Ed. Bastion, Timişoara, 2008, pag.60 sus
imaginea din muzeul din Delphi

Escher

Toate temerile omului modern sunt îngropate sub liniile lui M.C. Escher; toate transformările, toate simbiozele şi mai ales toate metamorfozele. Omul lui Escher este dezorientat, toate perspectivele euclidiene sunt date peste cap, aici albul trece în negru şi îngerul în demon, de aceea drumurile se rătăcesc în nesfârşite benzi şi noduri ale lui Moebius.
Căutând ceea ce a realizat Escher veţi putea să vedeţi ce-au continuat alţii după el.

http://www.mcescher.com/

The Charioteer

"El prinde frâiele în mâini şi dintr-un salt, îşi vâră tălpile în cele două încălţări din car." 1.)


1.) Euripide, Hippolytos, din "Teatru Complet, Euripide", Ed. Arc şi Gunivas, Chişinău 2009, traducere, prefaţă şi comentarii de Alexandru Miran, pag.541 miljoc.

Orice avânt este necesar. Asta ajută clipa să treacă mai încet, ochiul să nu clipească, memoria să fie inundată de lumina înconjurătoare.
Pentru ceea ce omul devine drept; cu ochii săi ce sunt lumina farului al cărui corp este: ca să vadă necunoscutul din faţa sa. Ca mai apoi să-şi zică: "Acum ştiu!"

Linia

Dacă într-o linie frântă de atâtea stele întâlnite am reuşi să le unim pe toate, adică să cuprindem într-o ţesătură de linii toate constelaţiile, prin asta să desenăm o hartă stelară a cărei figură ultimativă să ne introducă în ideea de unicitate, atunci Dumnezeu, poligonal şi infinit în ţesătura de triunghiuri ce-l compune, ar reuşi să-i cuprindă pe toţi sfinţii pe care omul îi tot aruncă-n calendare. În diversitatea sa politeistă omul păcătos nu mai inventează zei, ci sfinţi, iar peste o sută de ani, surprins de alt triunghi, omul va invita şi nimfele să facă parte din panoplia sărbătorilor calendaristice. Aşa vom învia din nou natura, odată cu fiecare înviere anuală.

Dinspre, de acolo, de la ei; grecii antici...

Săgeata slobozită de Paris de pe zidurile Troiei, spre călcâiul lui Achiles, a fost călăuzită de Apollo. Zeul Luminii ţinea partea troienilor împreună cu alţi zei olimpieni. În ceea ce întreprinde omul, zeii sunt de partea lui sau dimpotrivă.

Undeva în mintea zeului lucrurile stau altfel decât în mintea omului şi totuşi după toate cele petrecute omul le pricepe şi se închină zeului şi-l laudă pentru înţelepciunea sa. Spre amurgul vieţii omul păleşte şi mintea-i o ia razna, el gândeşte că totuşi zeul, în marea lui cunoaştere, putea să dea faptelor din tinereţea lui o altă turnură. Dar omul este bătrân deja şi lipsa sa de voinţă nu-i mai poate provoca vreo schimbare, iar zeul îl priveşte cu condescendenţă.

Fiind la Delphi, exilat în Focida, la sora tatălui său; Orestes, primeşte poruncă prin gura Pythiei să-şi răzbune tatăl, pe Agamemnon; acel brav conducător de ahei ce-a îngenuncheat Troia. Dar Apollo îl ura pe Agamemnon îndeajuns să-i dorească moartea. Îl ura pentru că nu l-a ascultat când i-a cerut să nu se atingă de Cassandra, fiica Hecubei, regina Troiei, soţia lui Priam.

Acum Zeul îl îndeamnă pe Orestes la crimă, la răzbunare. Prin asta arătând cât de mult le place lor, zeilor, ceea ce oamenii doresc cu putere şi ţin asta în străfundul inimii lor.

Orestes duce la îndeplinire nu numai voinţa zeului, dar îşi îndeplineşte şi scopul. Fuga lui de la Micene a avut un scop, întoarcerea spre răzbunare. Odată îndeplinit acest scop, Apollo se retrage şi el. În schimb apare Zeus, Marele Judecător şi conchide: Orestes trebuie pedepsit şi trimite „furiile” pe acesta.

_____________________________________

Furii (lat. Furiae; Dirae) Corespondent roman pentru cele 3 Erinnys din mitologia greacă; numite de romani Alecto, Magaera, Tisiphone, Furiile sunt fiicele zeiţei Nox ( - Nix); atributele cu care au fost investite de zei sunt: înfrânarea răului, potolirea certurilor şi urii între oameni. Totodată, Furiile patronează răzbunarea pentru sângele vărsat al părinţilor, iar după o definiţie a lui Vergiliu (Eneida, III, 331), ele chinuie pe ucigaşi, provocându-le mustrări de conştiinţă.

Erinnys; Eumenides (Allekto, Megaira, Tisiphone) Zeiţe ale răzbunării şi blestemului

(- Nemesis), în mitologia greacă, socotite genii feminine pedepsitoare. Erinnys erau reprezentate cu aripi pe umeri şi cu şerpi pe cap în loc de păr. Au fost născute de Gaia, după ce s-au zămislit din sângele scurs din mădularul mutilat al lui Uranos: ele urmăreau mai ales pe ucigaşi, chinuindu-i cu neîncetate mustrări de conştiinţă, dar totodată pedepseau încălcarea legilor nescrise ale tradiţiei, răzbunând nesocotirea dreptului familial şi vărsarea de sânge omenesc (- Furii).

Definiţii din

Dicţionar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Ed. Albatros, Buc.1983, pag. 230 şi pag. 196.

Elektra

Orice aspect tragic este eliminat în teatrul modern, ceea ce devine tragic în concepţia actuală este omul pus în faţa faptelor care, de fapt nu au nici o legătură cu el. Omul modern devine tragic când el se zbate într-o lume pe care n-o înţelege. El începe să plângă şi să se zbată în neputinţa sa de a vedea un orizont. Orice piedică îl privează pe acesta, pe omul actual, de legatura sa cu un trecut în care aceasta nu exista. Era tot timpul mai bine înainte să se întâmple şi tocmai în asta constă tragedia lui, că se întâmplă şi ce vină are el.
În Elektra, piesa tragică al lui Euripide, toate s-au întâmplat deja.
Războiul troian s-a sfârşit!
Marele Agamemnon a ajuns acasă. În aceeşi zi a şi fost ucis de soţia sa Clitemnestra împreună cu Egist în condiţii ruşinoase.
Orestes fuge, este salvat, ajunge la Delphi.
Cu sora sa, Elektra, împreună ei; copiii lui Agamemnon nu se vor regăsi decât după mulţi ani, iar ea în tot acest timp fiind decăzută din toate drepturile sale nobile.
În cazul lor, nimeni nu se plânge de soarta sa, nimeni nu doreşte decât răzbunare. Aşa începe tragedia, cu faptele lor.

Quarter moon

Luna a fost mărită artificial, prin soft!

Hermes

Hermes of Praxiteles
Olympia, Greece
(340-330 B.C.)

Found during excavations at temple of Hera in 1877.
The messenger of gods, charged by Zeus to take the infant Dionysos to the Nymphs, who where to nurse him, rest on the way having, thrown his cloak over the tree trunk.

In his raised right arm he was probably holding a bunch of grapes, a symbol associated with the future god of wine. Dionysos reached out for it.

The sculptor brought out the beauty of figure by expressing the Olympian serenity of the god's face and the harmony of his body. The highly polished surface adds to the gracefull and soft characteristic of the art of Praxiteles.


Parian marble. Height 2.13 m.
The calves and the left foot are restored with plaster

Sfinxul din imagine face parte din colecţia muzeului de arheologie din Corint, muzeu ce se află în cadrul sitului arheologic. Vechimea lui este datată la anul 500 - 550 B.C.
Imaginea a fost prelucrată în vederea scoaterii în evidenţă mai ales a formei sfinxului, în spatele acestuia exista un fragment de statuie, iar imaginea surprindea şi colţul încăperii. Statuia are cam un metru şi jumătate înălţime

După un pahar de Metaxa:
Ochii care privesc de jos în sus; muşcă, nu zâmbesc!

"In Greek mythology, perhaps no hero is so enduring as Herakles, and his victory over the lion – the first of his twelve labors – clearly associates him with Nemea. Since the skin of the lion was impenetrable, Herakles had to wrestle the lion and strangle him. Then, with the lion’s own claws, Herakles skinned the beast, thereafter wearing the skin over his back as a kind of armor (Alexander the Great adopted this same iconography in his coins). One reads in general handbooks and guides that Herakles, as a thanksgiving to his father Zeus for his victory over the lion, established the Sanctuary of Zeus and the games. However, the only archaeological evidence of the myth, discovered at Nemea, consists of small bronze lion’s head attachments and a gold foil relief representation of Herakles’s face with the lion’s skin tied under his chin. The paucity of evidence is not surprising, however, for the connection between Herakles’victory over the lion and the foundation of the Nemean Games is first mentioned in ancient literature no earlier than the 1^st century AD."

from
NEMEA, a guide to the site and museum, Stephen G. Miller and other, Athena 2004, page.34 up