“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
joi, 10 septembrie 2009
Elektra
Orice aspect tragic este eliminat în teatrul modern, ceea ce devine tragic în concepţia actuală este omul pus în faţa faptelor care, de fapt nu au nici o legătură cu el. Omul modern devine tragic când el se zbate într-o lume pe care n-o înţelege. El începe să plângă şi să se zbată în neputinţa sa de a vedea un orizont. Orice piedică îl privează pe acesta, pe omul actual, de legatura sa cu un trecut în care aceasta nu exista. Era tot timpul mai bine înainte să se întâmple şi tocmai în asta constă tragedia lui, că se întâmplă şi ce vină are el.
În Elektra, piesa tragică al lui Euripide, toate s-au întâmplat deja.
Războiul troian s-a sfârşit!
Marele Agamemnon a ajuns acasă. În aceeşi zi a şi fost ucis de soţia sa Clitemnestra împreună cu Egist în condiţii ruşinoase.
Orestes fuge, este salvat, ajunge la Delphi.
Cu sora sa, Elektra, împreună ei; copiii lui Agamemnon nu se vor regăsi decât după mulţi ani, iar ea în tot acest timp fiind decăzută din toate drepturile sale nobile.
În cazul lor, nimeni nu se plânge de soarta sa, nimeni nu doreşte decât răzbunare. Aşa începe tragedia, cu faptele lor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc