“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
duminică, 27 septembrie 2009
Organon (o fabulaţie)
Fervoarea cu care omul construieşte solidifică timpul în care natura face acelaşi lucru. Atunci când aceasta explodează şi dă naştere la cataclisme, numite "naturale", timpul se scurge pentru căutarea victimelor nevinovate, a supravieţuitorilor, a bunurilor. Timp în care îngrijorarea umanităţii scade liniar şi de aceea termenul de "natural" a devenit sinonim cu cel de "obişnuit".
Dorinţele umane concură, de fapt cu cele "naturale" şi de ce ar fi "neobişnuit" ca ceea ce omul în scurta lui viaţă să facă ceea ce natura a lucrat în milenii. Diferenţa constă în perenitate, adică în relativitatea umană asupra existenţei. Cât poate supravieţui o construcţie, o înălţare a omului? În cele din urmă tot natura se ocupă de curăţenie şi într-un apendic a ceea ce numim noi "cataclism", reciclează totul.
Preocupat fiind de aceste lucruri, le-am putut dat curs în urma întâlnirii mele cu o vietate destul de ciudată; un organism de piatră: Peştera Ţolosu.
Fără a intra în amănunte ce ţin de geologie, speologie sau tehnica singuratăţii, pot spune că Ţolosu are toate proprietăţile unei fiinţe.
Ţolosu se închide la prima ploaie torenţială şi orice acces din exterior este foarte greoi. Cele cinci sifoane care blochează intrarea fac pe orice profesionist să-şi rupă măcar un colţ din diploma de scuba-diving. De altfel nu merită să intri în Ţolosu în astfel de condiţii. Înăuntru ca în stomacul unui Moby Dick multiplicat de 100 de ori, cascade şi ploi torenţiale, fac viaţa mai mult acvatică, "umbroasă" şi rece. Loc uscat nu există. Umiditatea în creştere face ca plămânii să suporte acea presiune a vaselor comunicante prin care sifoanele cedează sub presiunea miilor de hectolitrii de apă venită din coada sa, de prin tavan, de prin toate izvoarele laterale, care vara pe secetă par ca nişte orbite. Numai zeii care se transformă în ploaie reuşesc să intre în Ţolosu în toată dimensiunea lui. Acum Ţolosu trăieşte, respiră şi din când în când, sifoanele se înneacă, iar afară izbucnesc torente de apă. În el nimfele dănţuiesc fericite, ascunse de privirile zeilor. Râsul lui umple "marmitele" de afară cu apă, mari ulcioare săpate în calcar de apa ce se prăvale de sus în Caraş. Nu-i loc de lumină, ci doar de o reflexie scăpată de intrarea scufundată, atunci când soarele aleargă spre asfinţit Ţolosu trăieşte, asemeni unei fiinţe întoarse pe dos. Dacă blana, pielea, penele sau solzii sunt în exterior şi apără vietăţile de intemperii, la el totul se află în interior. Toate formaţiunile cristaline, toate culorile şi toată viaţa este în interior. Orice undă de aer cald înaintează până când răcindu-se se transformă în vapori pe pielea tare şi colţuroasă. Puţin mai târziu în acel loc se va naşte un strop de apă ce va dizolva calcarul local şi o va lua la vale, dacă va putea, sau pur şi simplu îşi va da drumul, fără paraşută, pe locul ochit unde alţi înaintaşi încearcă să ridice un falus, numit osentativ de geologi: stalagmită. Oricum Ţolosului nu-i pasă cum îi numim noi organele interne, el desenează. Toţi oxizii metalelor aduşi de zei prin acele ploi sacre, devin urme pe suprafaţa lui, urme mutate şi adâncite de apă. A crede prin asta că putem da şi de aur, ar fi prea de tot (aluzie la legenda naşterii lui Perseu, când Zeus pentru a o seduce pe Danae, ascunsă de tatăl ei în subsolurile palatului regal s-a prefăcut într-o ploaie de aur, care s-a strecurat până la ea).
În tumultul vieţii lui, Ţolosu este preocupat de curăţenie, totul se spală şi acolo unde apa nu are efect se mai pune şi puţin nisp. Nisip adus tocmai din coada sa. Terminaţie ce ascunde cea mai întunecată plajă de pe planetă.
Ţolosu îşi depozitează la intrare tot nisipul care i-a spălat osatura, nisip pe care la vreun strănutat îl mai aruncă şi afară. După o astfel de curăţenie, culorile se pregătesc de strălucire, întocmai ca stelele tinere ce-şi pregătesc fuziunea. Pregătit parcă pentru o vizită pe care niciodată nu o va efectua, Ţolosu îşi aşteaptă de fapt musafirii care vara pe secetă, o dată la câţiva ani, au marele merit de-al vizita. Atunci adoarme, seceta şi căldura, fac ca nimfele să se ascundă în firidele pereţilor, adânc. Existenţa lor este trădată de picurii de apă care mai cad din tavan, la intervale greu de definit.
Odată cu plecarea apei, lumina de la intrare saltă jucăuşă în încercarea de-a ajunge în adâncul peşterii. Neputincioasă, ea este prinsă în jocul reflexiei şi al absorbţiei şi mai mult de câţiva zeci de metrii nu reuşeşte să înainteze. Mai departe o duc oamenii, curioşi, care pătrund în marea cavernă uimiţi şi copleşiţi de adâncimea spaţiului. Nu este de mirare că într-un asemeni întuneric înalt, unii oameni jură că au văzut stelele cerului. Şi poate că au dreptate, căci într-o viziune cilindrică lumina stelelor s-a strecurat odată cu ploaia printre pietre. Lumina prinsă în stropul de cristal lichid evadează când acesta cade în interior, în întuneric.
Ţolosu doarme şi sub niciun chip nu se va trezi, oamenii care duc lumina mai departe în el nu reuşesc asta. Totul va dura o clipă, pentru el starea aceasta este infinit de mică, până la prima ploaie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc