Estetica antică a morții pe trepte

≪Concepția antică potrivit căreia moare tânăr acela pe care-l iubesc zeii este fără îndoială unul din lucrurile cela mai adevărate și mai greu de îndurat care s-au spus vreodată. E aici o judecată asupra vieții de pe urma căreia aceasta nu-și poate reveni.≫

Cioran, Caiete, 29 iulie 1968 *

Primul templul dedicat lui Apollo a fost construit pe la mijlocul secolului VII î.e.n. acolo deja mușca din mit; Zeul însuși trasează coordonatele, cei doi arhitecți care-l ajută; Trophonios și Agamedes își vor primi răsplata la urmă. După o noapte de sfat cei doi îi cer a doua zi Zeului ceea ce puțini muritori ar fi cerut. Apollo acceptă în ultimă instanță și îi adoarme pe treptele templului, definitiv.

Templele grecești, în marea lor majoritate, au doar trei trepte, ansamblul se numește krepis.
Treptele se numesc anabathmoi.
Sub trepte se află euthynteria, care uneori se vede datorită excavațiilor arheologilor.

Să dormi pe trepte, însemna cumva să te alungești asemeni lor, destul de dificil să o faci pe trei trepte fără să vii la vale. În imagini eroice, cei care mor pe treptele bisericilor, fără număr acestea, le intersectează, le întretaie, asemeni secantelor.

Între sărbători (când vremea era destul de caldă), am văzut un om beat ce dormea alungit de-alungul unei trepte a bisericii catolice din P-ța Bălcescu (La Hovari), sub cap avea un fel de servietă de piele și mâinile le ținea ușor pe piept, am crezut că-i mort, dar sforăia de mama focului și nu-și dorea nimic.

The Temple of Apollo Epikourios at Bassae, Xeni Arapoyianni, 2010, pg.56-57

Nu trebuie să-i uităm pe tinerii Cleobis și Biton din Argos, prezenți și ei la Delphi (statui), pentru care mama lor Cydippe, preoteasă a Herei, a cerut Zeiței să-i facă cei mai fericiți din lume. Dorință și a arhitecților Trophonios și Agamedes.

Atunci Hera privește spre ei, ei care deja se culcaseră pe treptele templului fiind obosiți. Din clipa aceea Cleobis și Biton nu se mai trezesc niciodată, luându-le viața, zeița i-a făcut fericiți.

povestea aici:
http://scorchfield.blogspot.ro/2011/11/prin-tunele-la-delphi.html


____________________ * Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.340 mijloc.

Prin tunele. La Delphi

Sub Calea Sacră, drumul ce ducea printre tezaurele de la Delphi, drumul pe care sportivii îl făceau pentru a participa la jocurile pithice, se află un mini-labirint subpământean. Acolo copiii se joacă și se pierd în întuneric, apoi pe bâjbâite, după câteva coturi văd lumina și ies afară, pot repeta asta la nesfârșit, atât de mare le este bucuria.


Acest  canal făcea parte din rețeaua de canale pline cu apă ce traversau Delphi, canale ce se regăsesc mai sus, la stadion, apoi mai jos, în jurul teatrului, în jurul templului și chiar pe sub templul.


În joaca lor, în primul lor fel de-a cunoaște, copiii ating fără să vrea limita sacrului, aici la Delphi am crezut o clipă că nu mai apar. Mi-am amintit de Kleobis și Viton, sau cum sunt cunoscuți în literatura curentă; Cleobis și Biton.

Cleobis și Biton - Muzeul din Delphi

Cleobis și Biton sunt cei doi copii ai preotesei Cydippe, preoteasă a Herei la templul din Argos și pe când trebuia să ajungă într-o zi festivă la templu, boul ce trăgea carul își dădu duhul pe drum. Copiii care erau cu ea, sar din car și încep să-l tragă cale de peste opt kilometri. Ajungând în fața templului la timp, zeița Hera este înduioșată de fapta fiilor preotesei ei și prin asta o întreabă ce dorește să facă pentru ei. Cydippe îi răspunde că vrea să-i facă cei mai fericiți din lume. Atunci Hera privește spre ei, ei care deja se culcaseră pe treptele templului fiind obosiți. Din clipa aceea Cleobis și Biton nu se mai trezesc niciodată, luându-le viața, zeița i-a făcut fericiți.
Mitul încearcă să arate că dorința cea mai lăuntrică, cea mai puternică, poate să nu ne salveze, miracolul astfel înfăptuit duce la pieirea noastră.


Tocmai fiind vorba de fericire, Herodot pomenește de Cleobis și Biton în Cartea I a Istoriilor sale și-i pune pe Cleobis și Biton  pe locul al doilea în rândul celor mai fericiți oameni din lume.
Diogene Laertios scrie despre Solon, citindu-l pe Herodot:
≪Solon-IV
 Când Pisistrate deveni stăpân la Atena, Solon, neputând convinge poporul, îşi depuse armele în faţa sediului strategilor şi zise: „Patria mea, te-am slujit cu vorba şi cu fapta". După aceea porni cu corabia spre Egipt şi Cipru şi de acolo ajunse la curtea lui Cresus. întrebat de acesta: „Cine crezi că-i fericit ?", Solon îi răspunse: „Tellos din Atena, Cleobis şi Biton", în cuvinte prea cunoscute pentru a mai fi amintite aici.
[51] Unii povestesc că regele Cresus îmbrăcat în podoabe de tot felul, se aşeză pe tronu-i şi-l întrebă pe Solon dacă a văzut vreodată un spectacol mai frumos. „Da - fu răspunsul lui Solon - cocoşi, fazani şi păuni; căci ei strălucesc în culori naturale, care sunt de mii de ori mai frumoase"≫

O curatoare de la Muzeul din Delphi admirând copiii

În muzeul de la Delphi, într-o reflectare prezentă, copiii ating marginea sacrului, în joaca lor, în inconștiența lor, ubicuitatea zeului se simte.
În Grecia, copiii sunt la cel mai mare preț, nu știu dacă asta are vreo legătură directă cu mitologia, dar are legătură cu realitatea.