Păsările ca animale superioare

    În lipsa zborului cel mai superior animal a inventat teatrul.

    Pentru a se deosebi între ele, animalele superioare s-au denumit reciproc, astfel că atunci când din coincidență părinții numeau în același fel progenitura, așa-i rămânea; fonetic, numele.

    La fel ca și pe descendenți, au denumit și celelalte ființe din jurul lor, dacă pentru o piatră exista o fonetică clară din partea comunității, repetabilă de către majoritate, atunci piatra, în timp, devenea acel cuvânt. Cuvântul a fost clasificat superior ca nume: „nomen”.

    În latină nomen, poartă un alt cuvânt în sânul său, cel de om. Nomen este numele omului.

Epidaur - 2009

    În ziua sfintei Maria, după calendarul creștin-ortodox, intrarea a fost liberă și astfel fără să vrem i-am întâlnit pe cei mai mulți. O clipă de liniște și-am făcut fotografia.

    În seara acelei zile se juca piesa de teatru „Păsările” de Aristofan, piesă în care oamenii sunt păsări.

    Pentru a nu supăra pe nimeni, fabula teatrală era nimerită pentru un soi de revoltă împotriva acelor cognomeni care și-au uitat menirea: de-a denumi în majoritate lucrurile înconjurătoare.

    Trebuie să ajustez ideea prin care purtători ai aceluiași nume de ființe, erau animalele superioare, pentru că știau asta și deseori pe parcursul unei zile o rememorau prin apelative, chemări sau chiar porecle, adică asemănări cu ființele și lucrurile din jurul lor. Oamenii, despre ei este vorba, nu uitau o clipă că sunt oameni. Acest lucru nefiind o formă de rasism și mai degrabă un orgoliu existențialist. Oamenii în felul în care își derogau acest fel se simțeau doar protejați de zei, dar știau în același timp că ființele inferioare, mai ales animalele pot lua în ființa lor un zeu.

    În felul acesta, omul avea răbdare: să se nască, să trăiască și să moară. Nimeni nu a reușit să trezească un altfel de periplu, existau zvonurile că unii pot deveni semizei, sau pot petrece un timp infint pe niște câmpii fericite (Elizee), la fel de fericiți ca și câmpiile.

În spate: Parados, pe acolo intrau actorii, aici este Skena, locul corului și al povestitorului

În final, pot scrie că în piesa lui Aristofan, oamenii au dorit să fie păsări, nu ca Icar bineînțeles, dar menirea lor într-o gâlceavă generală era să zboare, chiar departe.

Am ajuns, ca civilizație într-un impas major, dat de o pandemie, repetabilă deatfel; dar ca la orice repetiție, cei ce cântă fals n-au fost excluși din cor din cauza publicului. Publicul este omenirea, așa numitul „popor”, care nu încetează să creadă că zborul este dat fiecăruia, la fel ca și democrația acea voce poporală în care deseori se strecoară în aceste vremuri impostorii, cei ce cântă fals și nu dați vina pe ciori, corbi, coțofene, stăncuțe: acestea sunt doar acompaniamentul.