Am aflat că totul se termină; nu am întâlnit un mort ci o coloană, un obelisc ce ţintea soarele. A fost singura dată când aveam punctul de sprijin ca să ridic universul. Soarele părea comandat, trasa un arc pe bolta cerească, urmărit parcă de coloană; de Coloana Infinitului.
Atunci am văzut umbra ei, întinsă pe iarba umedă şi proaspăt tunsă. Umbra ei s-a terminat în faţa mea şi asta m-a speriat; cu mine se termina ceva. M-am uitat în sus şi-am văzut-o cum sprijinea soarele, cum fără ea se putea produce în orice clipă o stare de haos. Toată entalpia universală zvâncnea din verticalitatea ei, şi-am văzut şi-am jurat să nu spun la nimeni; soarele se hrănea cu energia ei capilară. Probabil că de aici nebunia alimentată de secret şi de aceea nu spun precum am jurat, dar scriu.
Toată geometria perfectă era pierdută-n umbră, totul devenea mai suplu şi în acelaşi timp mai elastic. Umbra Coloanei Infinitului era creaţia Soarelui, aşa cum, ea a fost creaţia lui Brâncuşi. Dar soarele crează în fiecare zi o nouă umbră, reparând de fiecare dată greşelile zilei trecute. Nu am nici o îndoială că el nu va termina creaţia sa în umbră.
În perfecţiunea sa, va da naştere cataclismului.
Se va împlini infinitul.
Toate eforturile acestei planete vor înceta. În partea asta de Univers, s-a produs Creaţia
. Creaţie numită de noi, acum; Coloana Infinitului. Zeul a făurit-o şi s-a numit Brâncuşi pentru oameni. Soarele termină Umbra şi odată pornit ceasul, coloana va face parte din Marele Plan Solar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc