La Doha Halep a halit un Burger păzit de-un Kerber

Predicția precisă

Meteo Station Kopaonik

La meteo s-a anunțat ceață.
Cele mai precise nuanțări reușești să le faci asupra sieși.
Mai târziu, când se schimbă vremea, faci altele.
Te bucuri că ai dreptate, că poți să ai dreptate.
Orice semnal din exterior te determină să-ți folosești la maximum instrumentele.
Ce naiba, se vede clar că-i ceață.
Și în interior este ceață?

Orion

În căutarea unei iubiri

http://bombsite.com/issues/89/articles/2690

≪În ceea ce mă privește, sper să ajung prin Corumbá, în Brazilia, de unde mă voi reîntoarce la Cuiabá și apoi, în jurul lunii decembrie, la Utiariti, unde-mi voi găsi comitiva - echipa și animalele - pentru a încheia expediția.

Șeful postului din Melgaço ne împrumută două galiotes, bărci ușoare din scînduri - și vîslași. Adio catîri !  Nu ne mai rămîne decît să ne lăsăm duși de apele lui Rio Machado. Nepăsători după atîtea luni de secetă, am neglijat, în prima seară, să ne acoperim hamacurile, mulțumindu-ne să le agățăm între copacii de pe mal. În plină noapte se dezlănțuie o furtună ca un tropot de cai în galop. Pînă să ne trezim, hamacurile s-au transformat în adevărate băi. Bîjbîim prin întuneric și desfacem o prelată sub care să ne adăpostim, dar nu putem să o întimdem sub acest potop. Cît despre somn, nici vorbă. Ghemuiți în apă și cu prelata pe cap tebuie să avem grijă de buzunare ca să nu intre apă în ele. Ca să treacă timpul oamenii spun istorioare. Am reținut-o pe cea a lui Emydio.

Povestea lui Emydio.

Un om văduv avea un singur fiu, adolescent. Într-o zi îl cheamă la el și-i spune că i-a venit timpul să se însoare.
 - Ce trebuie să faci ca să te însori ? întreabă fiul.
 - Foarte simplu, îi spuse tatăl, n-ai decît să te duci la vecini și să cauți să placi fetei.
 - Dar nu știu cum poți să placi unei fete !
 - Ei bine, cîntă la chitară, fii vesel, rîzi și cîntă !
Băiatul face întocmai cum i se spuse, dar sosește în momentul în care tatăl fetei murise. Purtarea lui e considerată indecentă și e alungat cu pietre. Se reîntoarce acasă și se plînge de cele întîmplate. Tatăl său îi explică cum trebuie să se poarte în astfel de cazuri. Fiul merge din nou la vecini, cînd tocmai se tăia un porc. Respectînd cu fidelitate ultima lecție primită, începe să plîngă în hohote :
 - Vai ce jale ! Era atît de bun ! Îl iubeam atîta ! Niciodată nu se va mai găsi un altul atît de bun !

Exasperați, vecinii îl alungă. Povestește tatălui său această nouă pățanie și primește din nou sfaturi cum trebuie să se poarte.
La cea de-a treia vizită vecinii tocmai curăță de omizi grădina. Mereu în urmă cu lecția tînărul exclamă:
 - Ce bogăție ! vă doresc ca toate aceste animale să se înmulțească pe pămînturile voastre ! Să nu vă lipsească niciodată ! Bineînțeles, e alungat din nou.

După această a treia încercare neizbutită, tatăl îi porunci fiului să construiască o colibă. Acesta se duce în pădure ca să taie lemnele necesare. În timpul nopții un priculici trece pe acolo și găsește locul foarte potrivit pentru a-și face casă, punîndu-se de îndată pe lucru. A doua zi băiatul se întoarce și găsește coliba aproape gata : „Dumnezeu mă ajută !” gîndi el mulțumit.
Și construiesc așa, completîndu-se unul pe altul, băiatul ziua, priculicul noaptea. în cele din urmă coliba e terminată.

Pentru inaugurare băiatul hotărăște să-și ofere un ospăț, o căprioară, priculiciul, un mort. Unul aduce căprioare ziua, celălalt cadavrul, în timpul nopții. Cînd, a doua zi tatăl vine să ia parte la ospăț în locul fripturii găsește pe masă un cadavru:

 - Hotărît lucru, fiule, nu vei fi niciodată bun de nimic, spuse el.≫

 Claude Lévi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag. 334-335.

Povestea de o zi a șoferul de autocar

Montenegro

Șoferul de autocar se numește Sebastian.
Șoferul de autocar s-a sculat la șase dimineața și și-a pupat pe frunte nevasta.
S-a dus la patron cu noaptea-n cap (pentru că era iarnă) și și-a luat cheile autocarului.
La ora șapte, în parcarea din fața stadionului municipal, Sebastian a parcat autocarul. La ora șapte și-un pic au apărut primii părinți împreună cu copiii lor.
La o oră a plecat. Avea la bord peste patruzeci de copii și cam zece adulți.
Timp de cinci ore Sebastian a condus prudent și finuț autocarul.
Una din învățătoare s-a așezat pe scaunul șoferului de schimb (care nu era).
Au vorbit mult timp.

Spre prânz, într-o vreme încărcată de gri, aproape de ninsoare, autocarul condus de Sebastian a ajuns în stațiunea de schi.
Conducătorul de grup a coborât primul și a coordonat rapid coborârea bagajelor și mutarea lor în hotel în timp ce Sebastian încă mai mângâia mâna învățătoarei. Mai târziu când toți au plecat Sebastian a tras perdelele. Autocarul avea perdele. Autocarul era un Mercedes cu perdele cu un loc generos în spate.

În marea cafenea cu privire directă spre pârtii, Sebastian savura singur o extra large coffee. Avea în fața sa un tablou pe care era pictat un minunat peisaj de iarnă. Înainte de masă, Sebastian a împrumutat o pereche de schiuri, clăpari și bețe. Șoferul de autocar știa să schieze.

Pe pârtie Sebastian a căzut de două ori și-a întâlnit două olandeze. Așadar ieșirea sa la schi s-a sfârșit brusc într-o cameră de hotel.

Pentru că trebuia să se întoarcă în aceeași zi, Sebastian a părăsit cu o mare părere de rău stațiunea de schi împreună cu autocarul său cu perdele.
Nici drumul de întoarcere nu a fost lipsit de întâmplări. Dar rostul lor de a fi povestite îl văd data viitoare.

Aproape de miezul nopții, pe o ceață cumplită, Sebastian intră în oraș. Ajuns la garaj, lăsă cheile patronului, care îl aștepta. Acasă făcu un duș repede și intră în pat lângă nevastă, o pupă tandru pe frunte. Trezită brusc, îl întrebă: „Cum a fost dragule?”

„Ceață, numai ceață peste tot, greu...” și se întoarse cu spatele la ea. Înainte de a adormi, Sebastian văzu cum afară apar primii fulgi de nea din anul acesta.

Life like a slope

for voroncas

Kopaonik, slope no.7 - Karaman greben

Un articol ce descria felul unei singurătăți infantile, mi-a trezit interesul. Întocmai, și fiul meu în martie va împlini 11 ani. Și singurătatea îl sperie încă de pe acum.
„Cum? N-ai telefon mobil?!” îl tachinează colegii.
„Cum poți să desenezi femei cu țâțele goale?” îl întreabă disprețuitor fetele (colegele de clasă).

Dacă noi părinții nu socializăm (ce urăsc cuvântul ăsta), cu părinții colegilor, fiul nostru nu va avea prieteni. Și noi socializăm din ce în ce mai greu. Ultima dată (din coincidență, o fostă colegă de-a mea are fata în aceeași clasă cu fiul meu) i-a sunat telefonul și-a vorbit (la acesta) uitându-se din când în când la mine. Apoi au apărut copiii pe poarta liceului. Liceul are și clase V-VIII.

Pe telescaunele cu șase locuri din Kopaonik, te poți întâlni cu oricine; așa am băut o gură de țuică de gutui sârbească sau l-am felicitat pe un rus pentru Olimpiadă, un gest de politețe din partea mea, dar rusul a fost vizibil afectat.

Pe pârtie ești singur, viteza îți doboară singurătatea, atenția distributivă îți bucură creierul, aerul rece și curat îți ajută inima, un soi de libertate maximă te străbate. În acest caz, printre puținele, omul se mulțumește cu puțin, omul se cunoaște mai mult. Și nu exagerez când mai apoi, privind în jurul tău, fețele oamenilor se recunosc asemeni celor animale, vezi o capră sau un porc, un leu sau chiar un vultur... ține doar de un tipic în care trebuie să intri, alegându-ți specia din cadrul speciei din care faci parte. Sigur că fauna domestică predomină și cea sălbatică este pe cale dispariție, este doar vorba de căutare și mai târziu căutarea va avea rostul ei.

Știu că sunt sălbatic, dar este prea târziu pentru schimbare, puilor mei trebuie doar să le ascut dinții și ăsta este efortul cel mai greu.

Viața ca o pârtie de schi - Jackie Chamoun