Poezii din liceu

De fapt, noi nu ne cunoaştem,
Este o periodicitate,
Atavică de altfel,
Bazată pe o latitudine vulgară
şi precară,
A sufletelor pereche
Într-o ureche!

Ulise din mine

De fiecare dată s-ar putea să fie la fel,
- călătoria -
De fiecare dată s-ar putea să fi tu aceeaşi,
- femeia -
De fiecare dată de fapt sunt tot eu.
- Ulise -

Ceea ce nu poţi privi,
- povestea-
Ceea ce eu am văzut,
- femeia -
... prin gardul de uluci.

Acolo, vecina se dezbrăca,
şi ce se mai îmbăia,
şi eu ce mai visam.

Foto: desen de copil de şapte ani văzând un album de stampe japoneze, se pare că nu i-a plăcut cum a ieşit, de acolo curbele în spirale ce traversează coala

Despre sinucideri

citat

Doctorul m-a întrebat dacă-mi trecuse prin minte ideea sinuciderii, iar eu i-am răspuns, deşi n-aş fi vrut. că da. N-am intrat în amănunte, nu i-am spus că multe dintre obiectele din casa mea deveniseră, de fapt, potenţiale mijloace de autodistrugere: de consolele care susţineau podul (dar şi de câţiva arţari din grădină) m-aş fi spânzurat, în garaj aş fi putut inhala monoxid de carbon, în cadă mi-aş fi tăiat venele, ca să aibă unde să se scurgă sângele. Cuţitele de bucătărie, aşezate acolo, în sertarele lor, pentru mine nu avea un singur scop. Moartea prin atac de cord mi se părea peste măsură de tentantă, fiindcă m-ar absolvi de răspunderea implicării active, plus că mai şi cochetasem cu ideea unei pneumonii autoinduse - să fi pornit într-o lungă excursie prin pădure, prin ploaie, prin frig, îmbrăcat, de exemplu, într-o cămaşă cu mâneci scurte.

Wiliam Styron, Beznă vizibilă - Aminitri despre nebunie, Grupul Editorial Art, 2007

Beznă vizibilă

citat în citat

Una dintre cele mai celebre formulări din secolul XX se găseşte la începutul Mitului lui Sisif [de Albert Camus]: "Există o singură problemă filozofică realmente importantă, şi anume sinuciderea. A judeca dacă viaţa merită trăită sau nu merită să fie trăită este totuna cu a răspunde la întrebarea fundamentală a filosofiei."

Wiliam Styron, Beznă vizibilă - Aminitri despre nebunie, Grupul Editorial Art, 2007, pag.31 mijloc

Post - scriptum

citat

"
Van Gogh nu a murit în urma unei stări de delir proprii,
ci pentru că a fost, corporal, câmpul unei probleme în jurul căreia, încă de la origini, se zbate spiritul injust al umanităţii.
Aceea a întâietăţii cărnii asupra spiritului, sau a corpului asupra cărnii, sau a spiritului asupra uneia sau alteia dintre ele.
Iar în delir unde e locul eului omenesc?
Pe al său van Gogh l-a căutat întreaga viaţa cu o energie şi cu o hotărâre cu totul neobişnuite,
şi el nu s-a sinucis într-un acces de nebunie, în transa de a nu izbuti,
ci, dimpotrivă, tocmai reuşise şi tocmai descoperise ce era şi cine era, când unanima conştiinţă a societăţii, ca să îl pedepsească pentru că i se smulsese din gheare,
l-a sinucis.
Şi faptul acesta s-a petrecut cu van Gogh aşa cum se petrece de obicei, cu prilejul unei orgii, al unei slujbe religioase, al unei absolviri de păcate sau al oricărui alt rit de consacrare, de posedare, de succubare sau de incubare.
Această societate
absolvită,
consacrată,
sanctificată
şi posedată
s-a introdus prin urmare în corpul său,
a şters în el conştiinţa supranaturală pe care tocmai o dobândise şi asemeni unei inundaţii de corbi negrii în fibrele copacului său interior,
l-a înecat cu un ultim flux
şi, luându-i locul
l-a ucis.
Căci ţine de logica anatomică a omului modern de a nu fi putut vreodată să trăiască sau măcar să-i treacă prin cap să trăiască altfel decât posedat.
"

Antonin Artaud, van Gogh sinucisul societăţii, Ed. Est 2004, pag.15

Foto alb-negru, Câmp de grâu cu corbi (detaliu), ultima pictură al lui van Gogh, 1890.

Durerea

Contactul cu realitatea doare. Doare numai pentru cei care în urma acestui accident (căci nu se poate numi altfel) violenţa psihică o depăşeşte pe cea fizică, atacul neuronal -dacă ar fi să mă refer la un atac asupra creierului ca şi un atac informatic asupra unei reţele de calculatoare- cuprinde tot ceea ce se poate numi persoană; CNP.
Mai târziu, în urma suferinţei rămâne doar umbra şi mie mi-e frică de umbră (mie, mie, mie, mielul!)
Atât.

Să nu te sinucizi

Am privit cum o viespe venind spre apă, şi-a lăsat picioarele din spate ca trenul de aterizare a unui avion de luptă. Acestea alunecând pe suprafaţa oglinzii acvatice au spart tensiunea superficială şi-au cules un bob sclipitor. Dezechilibrul ce a urmat, zborul oarecum sacadat mi-a ascuţit emoţia; vroiam să nu cadă!
Poate că a luat prea multă apă, poate că nu a avut viteză, poate că bătea vântul, poate că era disperată şi din nou m-am răscolit. M-a răsucit aversiunea mea faţă de alegeri, de minus şi plus, de rău şi bine: "Copilule să nu faci rău!". Apoi am citit din Epicur:

"Zeul sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau nici nu vrea nici nu poate , sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, e neputincios, dar un zeu nu poate fi astfel. Dacă poate, dar nu vrea, este gelos, ceea ce e tot atât de nepotrivit unei divinităţi. Dacă nici nu vrea, nici nu poate, e neputincios şi gelos, prin urmare nu e zeu. Iar dacă şi vrea şi poate, ceea ce îi aparţine numai zeului, atunci de unde porneşte răul? Sau de ce zeul nu-l înlătură?"

Viespea reuşi să capete echilibru, balansul se reduse, vântul o ajuta, căpăta şi viteză, sub ea strălucea "apa vie".

"Moartea nu are nici o legătură cu noi, căci tot binele şi răul rezidă în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie" (Epicur, Epistola către Menekeus, 124)

Apoi, în vederea dispariţiei ei, a viespii, mi-am stropit faţa cu apă şi când ochii s-au deschis în lumina soarelui zeci de stropi îmi alunecau pe retină, îmi patinau irisul, care pulsa neştiind cum să-şi regleze luminozitatea. În spate lui, nervul optic transmitea secvenţe uluitoare creierului, lumi inversate, reflectate şi toate acestea în miimi şi miimi de secunde ale unui timp lacom. Trăiam senzaţia. Vreau să trăiesc senzaţia şi să nu fiu privat de ea, iar apa vie -catalizatorul- să fie nesfârşită.