Poveste

Odată ajuns în muzeu, toate secretele acestui coif sunt dezvăluite.
Privit îndeajuns acesta începe să povestească, nu oricui, nu oricând.
Două lovituri au surprins hoplitul; prima frontală, cu o mare probabilitate de a fi o piatră aruncată dintr-o praştie. Şocul l-a ameţit şi acesta a căzut pe partea dreaptă, pe spadă (presupunând că ostaşul era dreptaci), cu faţa spre duşman, încercând să se apere cu scutul. A doua lovitură nu a venit după mult timp. De data aceasta, lovitura a fost mai mult ca sigur mortală. Locul afundat din partea stângă poate fi de la o ghioagă sau o altă piatră de mari dimensiuni. Aceasta fiind lovitura de graţie.
În mijlocul acestei lupte duşmănia era mare, soldatul căzut a fost lovit din nou. Nimeni nu poate spune adevărul. Toate acestea sunt supoziţii şi poveşti.

Lacul Bucura

Lacul glaciar Bucura, Retezat: un imens altar inundat, străjuit de piscuri de peste 2500 de metri, o formă glaciară lichidă prin care natura dăruieşte oamenilor ideea de perfecţiune; prin puritatea apei, a vieţii şi a spiritului.
Nici imaginile, nici cuvintele nu pot întregi acea geometrie alpină, acea suprafaţă de aproape 9 ha prin care cerul oglindindu-se, şopteşte ceva: vântul.

Micene (Mycenae)

Trecând de Poarta Leilor, dai brusc de-un deal; este „citadela”, care sub greutatea mileniilor s-a cocoşat şi parcă s-a aplecat spre poartă, spre intrare.
Micene se-nchină! În ruga ei se dovedeşte neuitarea. Dacă ar fi fost o broască ţestoasă şi nu o cetate, pe carapacea ei am fi putut stabili ordinea lumii. Ordine geometrică pe de-o parte, pe care grecii contemporani au reuşit să-i găsească un echilibru: palierele orizontale.Aici a fost „propylonul” (intrarea în palat), o suprafaţă dreaptă cu amprenta celor două coloane imense. Mai sus alt palier ce desemna „casa de oaspeţi”, apoi curtea mică şi în sfârşit, mai sus, pe un plan mare, acoperit ici colo cu folii de nailon, Megaronul; palatul regal. Toate suprafeţele paralele, ca nişte „idei” ce îşi aşteaptă desăvârşirea.
Pe de altă parte, locul –care ar încăpea în centrul civic al oricărui municipiu european- a fost scena unei mare tragedii antice. Urcând meandrele betonate şi odată ajuns sus, în cel mai înalt punct al citadelei, poţi spune că ai atins şi ai respirat paşii, urmele, umbrele celor dispăruţi, celor puternici, celor laşi, celor viteji, celor nemernici... aceasta este Micene, prin care cunoscând istoria sa, vedem cealală ordine: cea morală.
Plecând în grabă Agamemnon nu a putut lăsa vreun om de încredere; care ar fi trebuit să supravegheze ordinea cetăţii. Ideal a rămas nevasta, regina Clitemnestra, care contrar politicii masculine ar fi fost conducătoarea pe drept a uneia dintre celei mai mari cetăţi ale Eladei. Probabil de aceea mitul, sau poate chiar realitatea de atunci îl introduce pe Egist, ca viitor amant al reginei şi ulterior rege „pârât” al Micenei. Clitemnestra nu putea fi singură, motivele unei trădări cu „vărul” Egist existau. Flota împotmolită în dreptul capului Aulida (în apropierea Atenei), din cauza absenţei vântului, cerea o decizie. Întrebat, Chalcis, preotul; a îndrumat spre un sacrificiu.
Ordinea lumii este firească; tatăl pleacă la muncă, lăsând acasă copiii. Aceştia devin într-un fel educaţia mamei, prin asta „sacrificiul” tatălui. Ulterior orice viitor este aruncat în seama mamei, tatăl dispare. Arta prin toate formele ei de reprezentare a încadrat femeia ca fiind starea de creaţie, genomul artistic. Bărbaţii s-au întrecut în asta, au „cântat” de mii de ori „dorul de ţâţică”.
Într-un fel povestea se repetă, altfel. Astfel Herodot pomeneşte de regele Lidiei, de Candaleus care este ucis de Gyges, amantul reginei. Cum s-a-ntâmplat asta este altă poveste, cu alte motive.
Educaţia monoparentală s-a sfârşit. Agamemnon s-a-ntors şi-a fost ucis. Oreste, fiul, s-a-ntors şi l-a răzbunat pe tată, ucigând-o pe mamă şi pe Egist. Oreste a rămas fără părinţi şi „furiile” s-au pornit asupra lui.
Copiii din ziua de azi nu mai au parte de educaţie parentală, „ecranul” cu care vin în contact spre adolescenţă nu se pliază întotdeauna pe personalitatea lor, apărând astfel formele de violenţă juvenilă. Copiii nu se mai răzbună pe părinţi, ci pe societate. Societatea nu mai educă, ci impune; nu rezolvă, ci ignoră. Tata la muncă, mama la muncă; în spatele lor copiii la grădiniţă sau la şcoală, sau altundeva. Orice legătură cu familia dispare; membrii lor par alungaţi, împrăştiaţi, cuprinşi de monotonia faptelor zilnice. Nimic nu pare că va rezolva această problemă, poate doar timpul. Tragedia antică de la Micene este tragedia omului actual; a omului părăsit de familie şi de zei.

Pe drum

Că să fii pe drum, trebuie să fii foarte bine pregătit. Drumul există dinaintea ta. Drumul tău l-au mai făcut şi alţii, impropriu spus atunci "drumul tău" fiind parcurs de înaintaşi. Totuşi devine singular prin persoana ta, prin răsuflarea şi prin oboseala care îţi va da târcoale parcurgându-l.
Drumul tău este "viaţa" ta, de aceea trebuie să fii bine pregătit.

Ştiţi voi ceea ce eu nu pot pricepe

Ştiţi voi ceea ce eu nu pot pricepe
Niciodată...
Odată salvată, în acelaşi timp pierdută, imaginea mea nu va însemna nimic pentru voi.
În timp ce mă înnecam acel deget mă ridica.
Coama mea de pui de bondar nu era de leu; udă şi grea pentru capul meu, era ultima formă a sacrificiului apei, a dorinţei acesteia de-a fi cu ea!

Carl Gustav Jung

"Savantul este de obicei un spirit pur şi simplu bărbătesc, un intelect, pentru care fecundarea constituie un incident neobişnuit şi nefiresc, de aceea el este un instrument ciudat de nepotrivit pentru remodelarea unui spirit străin. Spiritul superior poartă însă însemnele femininului, lui i-a fost dat un pântece care să zămislească şi să nască, să poată recrea într-un mod cunoscut ceea ce este străin."

C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, V,76, pag.57.

photo by
http://cgjungqld.tripod.com/

Penelul de război

"1866 / Curupayti

Candido Lopez, soldat al lui Mitre, va picta dezastrul de la Curupayti şi bătăliile anterioare la care a luat parte, ca şi viaţa de zi cu zi a teberelor pe timp de război. Va picta cu mâna stângă, pentru că în Curupayti o grenadă i-a smuls-o pe cea dreaptă.
Va picta fără să imite pe nimeni şi nimeni nu-l va imita. Toată săptămâna va vinde pantofi într-un magazin din Buenos Aires, iar în zilele de duminică va face tablouri care vor spune: Aşa a fost războiul. Nătânga mâna stângă va deveni înţeleaptă, de dragul memoriei, dar nici un artist nu-l va băga în seamă, nici un critic nu-l va lua în serios; nimeni nu se va arăta interesat să cumpere amintirile soldatului ciung.
- Eu sunt un cronicar care mânuieşte penelul.
Solitarul Candido Lopez va picta mulţimi. În tablourile lui nu vor apărea prim-planuri cu săbii scânteind în soare şi cai cabraţi, nici eroi în agonie rostindu-şi ultimul discurs cu mâna pe pieptul sângerând, nici alegorii ale Gloriei cu ţâţele în vânt. Prin faţa ochilor lui de copil vor defila nenumăraţi soldăţei de plumb şi cai înhămaţi la trăsurici, jucând în formaţie ordonată jocul îngrozitor al războiului."

Eduardo Galeano, Memoria Focului, Ed. Politică 1988, pag 388, jos.
photo by
http://www.lagazeta.com.ar/curupayty.htm