Două babe uituce?

Datorită intersecţiei cu sens giratoriu, undeva spre dreapta la trecerea de pietoni s-a contruit o insulă, ca un refugiu pentru pietoni. Acolo s-au întâlnit două babe. Văduve, îmbrăcate în negru; s-au îmbrăţişat şi-au traversat rapid jumătatea de stradă.
În apropiere era o staţie de autobuz. În spatele ei: un părculeţ.
A venit un autobuz şi preţ de o clipă păreau că se grăbesc spre el. După ce a plecat, ele se vedeau pe o băncuţă în apropierea staţiei. Se strângeau de mâini şi una dintre ele a scos o bastistă mare, mare şi albă; contrastul era izbitor. Un zmeu se înălţa deasupra capetelor lor; zmeul era alb cu un vultur negru desenat pe el, ce semăna a cioară.
Una dintre ele îşi aminti că de aproape patruzeci de ani nu se mai întâlniseră, dar avea o problemă; nu-şi mai amintea de ce, de ce ele care stăteau în acelaşi oraş, nu se vedeau. Cealaltă ştia, dar tăcea. Tăcea şi o asculta cu bucurie.
Copilul din spatele bănci căzu şi zmeul se agăţă de un pin. Nu apucă să plângă deloc căci o femeie tânără îl şi luă în braţe, acum îl smocăia şi-şi plimba nasul prin părul lui.
Babele îşi povesteau; ceva de copilărie, de tinereţe... cea cu batista se opri fulgerată. Îşi mai suflă o dată nasul, îndesă batista în poşetă şi apoi cu poşeta începu să dea în cealaltă, care se sculă fără niciun zgomot sau protest şi fugi. Îşi amintise că-i furase de fapt iubitul în tinereţe.
Un autobuz opri brusc, dar nu se auziră frânele, nu se auzi nimic.
M-am urcat şi din el văzui din mers din nou batista mare albă ce defila pe bancă şi în spatele ei zmeul.