Am visat că eram puşi la cazane. Parcă eram în iad şi împreună cu alţi tineri de vârsta mea ardeam litere. Le dezlipeam de pe ziduri. Fiecare cu zidul lui. Mi-am dat seama că pe ziduri apăreau literele ca la concurs şi niciodată nu o să reuşesc să le ard pe toate. Apoi, totul a început să capete sens, am început să citesc în ordinea apariţiei şi mi-am adus aminte. Totul, dar absolut totul era scris de mine. Acolo erau amintirile mele, cecurile şi facturile, actele şi poeziile... Atunci m-am trezit. Afară venea iarna şi de la înălţimea etajului V, priveam cum la blocul vecin izolau acoperişul cu smoală. Pe blocul de patru etaje erau cazane cu smoală în care muncitorii înghesuiau ziare, cărţi vechi, manuale şi fumul amestecat se răspândea ca o molimă.
P.S. Fiul meu are cinci ani si "scrie", de fapt imită şi copiază. Pentru el asta înseamnă scrisul: o formă de creaţie în jurul "fluturelui".
Așa făceam și eu la început, bâjbâiam maturitatea pe litere de tipar. Când suntem copii vrem să fim mari, când suntem acolo unde ne doream, vrem mai departe, dacă se poate, fără riduri. Nevoia de a scrie există în fiecare dintre noi numai că se manifestă diferit, în funcție de talente. Unii se înregistrează, alții se filmează și fac bloguri iar ceilalți scriu. Nu contează cum, scriu pentru că vocea interioară le spune asta.
RăspundețiȘtergere