Solon -nebunia lui Putin

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Salamis.png

 motto:
Merkel to Obama: Putin "In another World".

≪În această epocă, Atena și Megara, cetăți vecine și amîndouă pe cale de deveni orașe comerciale și maritime, își disputau posesiunea Salaminei. Această insulă, din fața Atenei, este ca un zăvor al portului său. Cine o posedă ține sau blochează Atena. Megarienii o ocupau, cu toate sforțările atenienilor. Din care cauză, aceștia, înciudați, făcură, după Plutarch, o lege care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a se vorbi despre Salamina în fața poporului.

Solon născoci să se facă socotit drept nebun. Nebunia sa o dată acreditată, el se prezintă într-o zi în piața publică, se urcă pe piatra proclamațiilor și debitează poporului adunat un poem compus de el asupra frumuseților Salaminei și asupra rușinii pe care-o reprezenta pentru Atena, faptul de a o ceda megarienilor. Lumea ascultă (este un nebun!), apoi se înflăcărează pentru ceea ce spune. Poporul merge asupra Salaminei, Solon conduce operațiile. Insula este reluată de la oamenii din Megara.

Ni s-au păstrat cîteva versuri izolate din acest poem. Solon spune aci:

„Aș dori să îmi schimb țara și să fiu din Folegandru
Sau Sikinos ; mi-e ruține că-n Atena-s cetățean.
Căci, oriunde merg, în față mi se-aruncă vorba asta :
„E din Atica, din ăia ce trădat-au Salamina”.
Să pornim la Salamina, să luptăm pentru ostrovul
Mult dorit, rușinea cruntă de la noi îndepărtînd.”

Acest ton, totodată popular și îndrăzneț, a plăcut poporului. Chiar dacă întîmplarea este înfrumusețată, este limpede că Solon a fost instigatorul recuceririi Salaminei. Acest eveniment, împreună cu stima pe care o inspira Solon, a făcut ca el să fie ales arbitru și legislator în conflictul care diviza pe atenieni.≫

André Bonnard, Civilizația greacă, ed. Științifică, 1967, Vol. I, pag.126-127.

Privirea celuilalt - fuck you

În drumul meu zilnic spre servici, atunci când aglomerația întrece orice așteptare autistă, cotesc pe un sens unic de vreo sută de metri după care intru în cartierul nou, pe care niște antreprenori italieni l-au prefăcut într-un șir de case lipite, cu un metru de grădiniță în fața intrării. Puțin mai târziu reușesc să ocolesc acel nod auto pe care mai degrabă l-ai desfunda printr-o lovitură.

Trecând prin lungul caselor nelocuite încă, pe dreapta, la un anumit număr, pe ferestruica zăbrelită aflată în imediata ușii de intrare, apărea un chip de bărbat, trecut de prima tinerețe (chiar și de a doua), care deschidea gura -atunci când eram în dreptul lui, ca și cum ar exclama, ar emana, un „O”, un lung șir de „ooo”-uri.

Cum acest triș rutier nu-l întrebuințam decât o dată sau de două ori pe săptămână, ca și cum să nu profităm prea mult de exuberanța căii ușoare; chipul bărbatului mi s-a întipărit în minte, la fel cu „O”-ul său prelung și repetitiv, dar fără să aud vreun sunet, căci ultima oară chiar am rulat încet cu toate geamurile deschise. Afară cântau doar păsările. 

Nu m-aș fi folosit de această amintire vie, dacă nu s-ar fi repetat și mai ales dacă, în felul său, bărbatul nu mi-ar fi amintit de ceva. De ceva de care eu încă nu pot să scriu cu putere că ar fi ceva real.

Ori tocmai referința că ceea ce văd nu este adevărat (sic!), m-a făcut să caut și-am și găsit faptul prin care un bărbat a fost dat dispărut. Acesta făcea parte din tribul Kawahiva care se găsește la limita izvoarelor fluviului Amazon, la granița Braziliei cu Peru. Bărbatul pronunța vocala care în limba sa înseamnă „Ajutor!”, pe bărbat îl chema... nu pot să transcriu, dar am găsit traducerea: „porumbel”.

Mult mai târziu l-am întâlnit în curte venind spre mine.

Lucrurile astea care se termină aici

La grande bellezza

„Îmbătrânesc învățând în toate zilele câte ceva.”

Solon

Să ai parte de-un privilegiu în locul unui priveghi.
De o prisacă într-un loc de unde se aude cântul unei privighetori.

Să ai parte de-un murmur, de-un bâzâit, de un stol. Ai mai putea -în acel loc, să ai parte de-un foșnet, de pașii apăsați ai vreunui vânător, de pașii sacadați ai vreunui țap. În acel loc se pot petrece multe.

Există un loc, pe care-l putem numi oricând un țărm.

„Tu țărm, eu aș fi val venind spre tine...” (Romeo și Julieta, Shakespeare)

Vibrația...
Cea pe care Jep Gambardella din filmul (a cărui imagine este mai sus); La grande bellezza, o caută. Nu există în lumea noastră acestă vibrație, este un subterfugiu. 
Există la Schubert (Schubert- 4 Impromptus, D. 899 / Op. 90 - youtube key) o astfel de vibrato.
Există în teoria string-urilor o astfel de interpretare.
Mai există o formă de trăire, de exaltare, de emancipare, de frustrare -că mai vâslesc unii, din când în când pe râu, și trec prin fața bordeiului tău, îngropat în malul lutos -dând din mâini, exaltați de frumosul geometric al echilibrului pe care trestia acoperișului tău larg îl face față de ferestruica ta mică, prin care la inundații primăvăratice, apa intră-n casă.

Este vorba -sau acțiunea, despre ceea ce vedem și ceea ce credem.
Filmul, o retrospectivă a aruncării în valuri, în L'eclisse, a minunatei Monica Vitti în fața unui Ulise întruchipat de Alain Delon, în care fântâna este cea care suferă. (A se vedea cheltuielile de reconstrucție și de revigorare a debitului.)

Atunci mă întorc pe spate și sforăi visând la ... cea care mă face. (sună a italiană nu!? -repetați)

La Grande Bellezza - 2013

Mozaic sau nu era cintezoi - era pițigoi

Parte din perechea de pițigoi ce-și doresc cuib la noi între noi

Împăratul dădu drumul carelor prin semnul distinct. Hipodromul se umplu imediat de urlete, de voci disperate, de zgomote alterate. Începu cursa.

În dreapta împăratului, asemeni unei icoane creștine de mai târziu, stătea fiul. Cu ochi bulbucați, speriați, fiul privea praful ce se ridica din mijlocul hipodromului. „ Va câștiga Septimius! ”

Nimeni nu putea distinge, în afara arbitrilor foarte apropiați de piste, cine va câștiga, înainte de terminarea cursei.

Seara, împăratul număra câștigurile, censorii aveau grijă mare de asta.
Fiul spuse: „ Vei muri sărac! ”

Pentru că educația în acea vreme începea cu artele, fiul a fost invitat -ca o mare onoare, în inaugurarea Thermelor lui Caracalla, ori noi dorim să scriem despre renovarea acestor renumite therme. În partea rezervată senatorilor, exact pe fundul basin-ului de unde cei mai de seamă cetățeni ai Romei își udau chipul cu apa cea mai pură a Apeninilor settentrionali, exista un mozaic, partea concavă, atât de fin, încât ai spus imediat că cineva a făcut un sacrilegiu în a tăia în linii paralele, verticale și orizontale un desen, o pictură murală atât de minunată.

În timp ce privea cu mare atenție trecerile de culoare peste linii, un sol imperial îi înmână un papirus imperial. În acea clipă fiul află că ajunse împărat. Nu insistă asupra noii sale funcții. Fu în continuare atras de liniile drepte ce intersectau drept imaginea din fața lui. Plecă scârbit. Noli turbare circulos meos!

Prima sa lege, ca împărat, se referea la dimensiunea pietrei prin care se poate realiza mozaicurile.
Unghia mică de la degetul mic, devenea astfel măsură, a celui ce dorea să fabrice piese de mozaic.
Astfel se interziceau arabescurile ce reușeau să se piardă chiar și într-un bob de orez.
Imaginea, pentru a fi desăvârșită, nu trebuia tăiată.

În trecerea anilor, degetul cel mic a devenit cel mare, dimensiunea pietrei cu care reușeai să compui un mozaic s-a mărit exponențial. Din genunchiul broaștei a ajuns la antebrațul maimuței.

Lucrările din acel mileniu sunt în parte desăvârșite în pragul în care piese cu arii de peste câțiva metri pătrați au fost combinate cu atâta naturalețe, încât privitorul este păcălit că vede o pădure sau vreo plajă, nefiind nimic care să schimbe unghiul sau adâncimea. Avem de a face cu retina.

Asemenea opere sunt foarte rare. În cele ce scriem trebuie să menționăm că împăratul ce a dat drumul la astfel de idei remarcabile artistice suferea de discromatopsie generală. Putem trage repede o concluzie, că boala împăratului poate deveni boala imperiului. Decăderea, sau înălțarea lui.

Cintezoi

Priviți din satelit, s-ar putea să nu-i observăm. Cintezoii au un camuflaj aproape perfect.
Astăzi vă prezentăm cintezoii de beton, numele vine de la culoarea asemănătoare betonului vechi și uscat.

Cintezoii sunt păsări deosebit de cântătoare și de iubitoare. Umblă deseori în pereche.
O pereche de cintezoi verzi vor să-și facă un cuib la noi în curte, într-o țeavă ruginită, aflată în vița de vie. Lora, cățeaua casei, tot miroase-n vânt în jurul locului, păsările cântă de mama focului, ele cântă de undeva de sus, din arborele-mimoză. Cățeaua curioasă nu le lasă astfel să se așeze în locul unde tot vin și și-ar dori un cuib.

Se spune că dacă prinzi un cintezoi, acesta moare pe loc, făcând infarct; atât de dragă le este libertatea.
Un om face infarct înainte de a-și pierde libertatea, știe de ce. Știe de ce face infarct și de ce își pierde libertatea. Omul este ca lăcusta, o prinzi în cutia de chibrite și insecta taie cartonul și evadează. De cele mai multe ori se numește evadare driblarea legii.

Moartea unei păsări sălbatice lipsite de libertate este un ideal uman, o sinucidere admirată.

O scurtă călătorie cu bicicleta

Ecologie

 Să pleci din oraș departe. În natură. Prin pădure. Pe drumuri forestiere să te dai cu bicicleta. Pentru asta mergi peste o sută de kilometri cu mașina. Ecologie de căcat.

Habitatul amfibienilor

 Este prea cald pentru martie, conform naturii, în mai s-ar fi întâmplat toate acestea. De parcă cineva când ți-o trage, se uită la ceas.

 Am ajuns la peștera Buhui. Am amintiri frumoase, de la ultimul viol speologic au trecut peste douăzeci de ani și cascadele au rămas la fel, cu gurile căscate.

Fungus

 I-am prins și p-ăștia, ascunși unul peste altul. Dar atât de frumoși.

Peisaj japonez

 Nu suntem la Kyoto, suntem la Buhui. Specific locului, caroiaje. Lemnul este de vină.

Cal rotat

Cel mai frumos cal din lume a fost cel care a participat la o cursă de traversare a deșertului arab. Este și un film pe măsură. Joacă și Omar Sharif. Calul era un Mustang. Cam așa cu cel de mai sus.

Mâine am să scriu și o poveste plină cu imagini de pe lângă lacul Buhui, Anina. Numai să n-o uit!