Alunecarea

Pitagora

Ce greşeală făcui? Ce lucru rău făptuit-am?
Ce datorie-mi rămasă uitată, neândeplinită?
___________________________________
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 270
___________________________________
Nota spune că "aici avem confesiunea păcatelor, care se întâlneşte în atâtea religii; în Cartea Morţilor din Egipt, în buddhism, în creştinism etc. Cel mai amplu studiu asupra problemei l-a făcut R. Pettazzoni, La confessione dei pecati, I, 1929 etc.

Meeting

Locaţia, ziua şi ora au fost alese cu multă grijă cu mult înainte, ceea ce preşedintele nostru nu a ştiut. Nu a ştiut şi pentru că de la bun început s-a menţionat caracterul strict secret al acestei întâlniri. Mass media nici măcar nu trebuia să-şi închipuie o astfel de reuniune.
Într-un orăşel de câteva sute de mii de locuitori, într-un muzeu cu orar limitat din pricina sezonului închis, la etajul al doilea, în dreptul tablourilor unor suprarealişti uitaţi s-a hotărât termenii contractului.
Orăşelul era al nostru, marele oaspete a acceptat să vină chiar el, sau poate o sosie de a lui; asta numai preşedintele nostru poate să o ştie.
Cum întâlnirea dura prea mult, oaspetele se duse la fereastra ce dădea în curtea interioară a muzeului, dădu perdelele semitransparente la parte şi privi în jos. Gărzile de corp se alertară, dar acesta întorcându-se spre tablouri, le privi preţ de câteva secunde.
Orăşelul nostru este plin de copii, în urma recesiunii bărbaţii s-au întors de la servici mai devreme şi s-au pus pe făcut copii, apoi au băut: sau invers?
Muzeul avea o poartă imensă ce dădea într-o curte interioară, apoi venea altă poartă, şi altă curte; tot aşa. Poarta încovoiată de anii ce au trecut peste ea, lăsa loc liber pentru copii, să se strecoare în curtea plină de sarcofage şi fântâni din piatră, bănci şi boscheţi.
Marele lor preşedinte mai privi o dată roşul suprarealist din faţa lui şi-ntr-un gest amiabil îl chemă pe preşedintele nostru să privească şi el, în curtea interioară cum copii se jucau, se certau sau se împăcau. Strigăte neinteligibile traversau geamul şi-l făceau să vibreze.
Preşedintele lor deschise ferestra larg şi făcu un gest de rotaţie cu degetul arătător în jurul urechii lui drepte. Garzile din nou se alarmară, şi din nou se potoliră, ca la teatru!
De afară sunetele se înteţeau. Copiii s-au împărţit în două tabere. Unul dintre ei ieşi în faţa unui grup şi privi spre ceilalţi. Se scotoci în buzunare, scoase nişte floricele de porumb scofâlcite şi le aruncă în faţa oponentului. Apoi le strivi cu piciorul drept, alunecând peste ele de câteva ori; zgomotul fărâmiţării se auzi în toată curtea interioară, până sus.
" - Aşa voi face cu duşmanii mei! şi dacă tu vei fi cu ei, la fel vei păţi!" Apoi se-ntoarse spre ai lui zâmbind.
Mirarea se citi pe oaspete, intuind de fapt ce se petrecea. "Al nostru" chemă translatorul şi-i povesti la ureche întâmplarera; prea mult timp şi prea nepoliticos.
Translatorul povesti:
" - Aşa păţesc duşmanii mei, dacă nu-mi respectă teritoriul!" Apoi se-ntoarse spre "Al nostru" zâmbind.
Urmă o clipă de tăcere. Aerul se primenise, se destinse chiar şi într-o anvergură tovărăşească, preşedintele nostru chiar semnă.
Tratatul sau contractul nu ne-a fost favorabil, ceilalţi ne-au privit cu invidie sau dimpotrivă ne-au umilit mai tare. Rău n-am dus-o, dar parcă ţărişoara noastră a devenit mai mititică.
Ceea ce n-a ştiut preşedintele nostru este că toată întâmplarea a fost aranjată de preşedintele lor; chiar la noi acasă, cu copiii noştrii, cu întâmplările noastre. Teatrul pus la cale a fost minunat şi acum mă mai gândesc la floricelele alea. Acum peste mulţi, mulţi ani.

picture by:
http://www.americaslibrary.gov/jb/wwii/jb_wwii_stalin_1_e.html

O poveste

Cyrus, după ce ascultă cuvintele solilor, le spuse o poveste: "A fost odată un om care cânta din fluier - zicea regele; şi cum cânta el, tot privind la peştii care se zbenguiau în mare, credea că peştii vor veni pe uscat. Când se văzu înşelat de aşteptări, a pus mâna pe-o plasă în care a prins o mulţime mare de peşte şi a tras plasa la mal. Privindu-i cum se zbăteau, le grăi peştilor aşa: "Ia mai conteniţi cu săltatul,doar când vă cântam din fluier nici gând n-aveaţi să ieşiţi afară şi să-mi dănsuiţi!"

Herodot, Istorii, Cartea I-Clio, Ed. Ştiinţifică 1961, pag. 82 sus

Bătrâni

Ploua mărunt. Toamna încălcase orice armistiţiu calendaristic; după ce fugărise vara, acum păcălea iarna.
Era sfârşit de noiembrie. Era destul de cald încât vecinul îngrijea grădiniţa din faţa casei. Pisica lui; Fana, torcea greu pe gard. Prin blana ei, o vecină de stradă îşi petrecea degetele. Vorbeau prin gard. El dădea cu săpăliga, ea îi întorcea vorba; între ei pisica. Continua să plouă.
Anii trecuseră şi ei probabil mai aveau subiecte din tinereţe, sau vorbeau despre copii, sau nepoţi. Erau bătrâni.
A doua zi vecina de vis-a-vis îl sună de dimineaţă. Venise să ceară bani de coroană: vecina lui de stradă se stinse noaptea în urma unui atac cerebral.

Pot să visez şi eu visul tău,

Satul avea un nume, dar este atât de urât că nu pot să-l pronunţ.
Satul mai avea şi vreo 200 de case, toate atârnate pe dealuri şi despărţite de torente. Mai are puţin şi o va lua la vale. Între case se munceşte la grădini. Grădinile de zarzavat aduc ceva bani, metropola fiind aproape. La o depărtare de câţiva kilometrii trece autostrada, asta uneori este bine, uneori este rău. Rău este că ţăranii nu au ce căuta cu atelajele pe marea şosea, drumul ocolitor este atât de stricat că mor vitele pe drum, trăgând cu greu; iar bine că mai scapă câte un "turist" obosit şi-şi cheltuie banii prin băcănia lor.
Drumul şerpuieşte prin sat, de parcă şi-ar lua datoriile de la fiecare casă. Urcă, coboară, printre grădini.
Maşina s-a oprit şi bărbatul ce s-a dat jos din ea, s-a apropiat de gard l-a stropit şi se pregătea să plece. O fetişcană sări din umbra gardului şi-l întrebă:
"-Pot să visez şi eu visul tău?"
La care "turistul" rămase tâmpit şi nu răspunse deloc, doar se uita la ea, prin ea. Din direcţia ei un uşor iz de balegă îi agita nasul şi-l punea în primejdie. Tuşi şi răspunse:
"-Da!"
La care ea, ca o căprioară sări gardul, apoi pârleazul şi se urcă în maşină.
La care el îşi trase fermoarul, îşi mirosi mâna dreaptă şi se urcă şi el în maşină.
Maşina plecă.

Copiii noştri crescuţi de-ai voştri

Mi-am dat masteratul joi. A trebuit să mă cert cu Tom, soţul meu, ca să ia copilul mai repede de la grădiniţă; să-l ducă la maică-mea, care mai târziu mergea la o întrunire... la care totuşi putea să-l ia şi pe copil. So complicated!
El a spus că are un meeting, cu un grand manager într-un workshop!
Buun! Tot am înţeles...
Din nou a trebuit să dau telefon, ştiţi acel 112 personal, acel număr care te salvează. Am chemat pe vecinii mei de sub noi; o pereche de tineri trecuţi de 60 de ani!
De ce "pereche de tineri"? Pentru că atât de mult ţin unii la alţii şi se pare că se şi iubesc; la vârsta asta, încât noi le spunem "vecinii noştrii tineri" ! Nu: "tinerii noştri vecini"!
Tom a venit, noaptea târziu; înaintea mea. Eu a trebuit să întreţin atmosfera de după.
Copilul l-am purtat în braţe între etaje. Nu s-a trezit.
Tom era supărat şi a deschis o bere. Eu nu l-am suportat şi l-am lăsat să doarmă pe canapea, în living.
Nu mai ţin minte dimineaţa aceea, sigur când m-am trezit nu mi-am găsit copilul. Am telefonat la "real 112", şi 12 ore poliţia a răscolit cartierul.
Copilul era la grădiniţă, l-a dus vecinul de sub noi, care s-a trezit. Avea cheie; de atunci când au venit pompierii, ... cu gazul; au spart uşa şi nu ne-au dat asigurare pentru că nu aveam nici o rudă, sau administratorul să aibă cheie... ştiţi noi stăm în chirie! Am luat altă uşă...
Am trecut şi peste asta!
Copilul nostru merge la şcoală, dimineaţa ca toţi copii; numai eu nu pot pentru că alăptez pe celălalt. Tom reuşeşte uneori să-l ducă cu maşina, dar vecinul reuşeşte de fiecare dată când Tom nu poate. Este adevărat că mai întârzie, dar drumul; prin semafoare, prin staţii de metrou, este cam lung.
Tom are probleme la servici, i s-a promis un "ceva" şi a primit "altceva". Noi am vrut un copil şi la un moment dat a venit şi al doilea. Ştiţi cum este!
Nu am reuşit să trec masteratul, erau prea multe întârzieri la proiecte şi apoi a venit şi "al doilea"...
Vecinii de sub noi sunt oameni tare cumsecade: când i-am inundat săptămâna trecută în baie, nu s-au supărat şi mai ales, au venit şi ne-au desfundat "sifonul de pardoseală", aşa-i spune, parcă! Au spus aşa, că m-au jignit, că-i nu-i prima oară; de parcă eu trebuie să ţin minte toate accidentele vieţii mele. Nu îmi este deajuns ce trăiesc!
Am reuşit să ţin sun control asistenţa socială; este o mare reuşită a vieţii mele.
Pot să cresc şi pe al doilea copil în minunatul nostru apartament. Ştiţi Tom nu mai este; nu a murit şi a nu fugit cu secretara: a evazionat ceva şi l-au închis, habar n-am de ce.
Îmi vine să râd, căci zilele trecute am primit o scrisoare de la Tom în care îmi povestea că mai are cinci ani şi vine acasă. Tot de la şcoală am primit o altă scrisoare.
Vecinii de sub noi ne viziteză deseori şi a trebuit să mint în faţa copiilor mei; numindu-i, pentru copii: bunici.
Tom nu mai vine, am pierdut legătura cu el.
Am primit a unsprezecea scrisoare de la şcoală şi la fel ca pe celelalte le-am depozitat în sertarul de sub pat; nedesfăcute, de frică, de neprevăzut!
Azi după-masă vecinii am venit mână în mână, şotânc-şotânc, şi-am vizitat colegiul copilului meu. În lumea care se-nghesuia l-am găsit "parcă pe Tom", era băiatul meu...
Apelul premianţilor a început cu fiul meu.
Am aşteptat ceva clipe şi vecinii mei m-au îmbrăţişat şi mi-au mulţumit că am născut un astfel de copil.
Am mai aşteptat, când ocupam baia şi copiii mei băteau la uşă: atunci am observat firele albe deasupra urechilor.
Fata mea a reuşit să masteratul; la 20 de ani.
Vecinii noştri nu mai trăiesc.
De fapt, la 30 de km spre austostradă spre capitală au locul lor.
Nu au putut să ne lase apartamentul lor. L-a luat banca. Atât de fericiţi au fost că s-au mutat la noi. Şi eu.
Nu au reuşit să acopere creditul. Cu banii luaţi de la bancă au plătit facultatea "nepotului lor".
"Nepotul lor" are acum grijă de sora lui. Este la medicină, undeva în nord.
Sunt singură şi atât de fericită!