Copiii noştri crescuţi de-ai voştri

Mi-am dat masteratul joi. A trebuit să mă cert cu Tom, soţul meu, ca să ia copilul mai repede de la grădiniţă; să-l ducă la maică-mea, care mai târziu mergea la o întrunire... la care totuşi putea să-l ia şi pe copil. So complicated!
El a spus că are un meeting, cu un grand manager într-un workshop!
Buun! Tot am înţeles...
Din nou a trebuit să dau telefon, ştiţi acel 112 personal, acel număr care te salvează. Am chemat pe vecinii mei de sub noi; o pereche de tineri trecuţi de 60 de ani!
De ce "pereche de tineri"? Pentru că atât de mult ţin unii la alţii şi se pare că se şi iubesc; la vârsta asta, încât noi le spunem "vecinii noştrii tineri" ! Nu: "tinerii noştri vecini"!
Tom a venit, noaptea târziu; înaintea mea. Eu a trebuit să întreţin atmosfera de după.
Copilul l-am purtat în braţe între etaje. Nu s-a trezit.
Tom era supărat şi a deschis o bere. Eu nu l-am suportat şi l-am lăsat să doarmă pe canapea, în living.
Nu mai ţin minte dimineaţa aceea, sigur când m-am trezit nu mi-am găsit copilul. Am telefonat la "real 112", şi 12 ore poliţia a răscolit cartierul.
Copilul era la grădiniţă, l-a dus vecinul de sub noi, care s-a trezit. Avea cheie; de atunci când au venit pompierii, ... cu gazul; au spart uşa şi nu ne-au dat asigurare pentru că nu aveam nici o rudă, sau administratorul să aibă cheie... ştiţi noi stăm în chirie! Am luat altă uşă...
Am trecut şi peste asta!
Copilul nostru merge la şcoală, dimineaţa ca toţi copii; numai eu nu pot pentru că alăptez pe celălalt. Tom reuşeşte uneori să-l ducă cu maşina, dar vecinul reuşeşte de fiecare dată când Tom nu poate. Este adevărat că mai întârzie, dar drumul; prin semafoare, prin staţii de metrou, este cam lung.
Tom are probleme la servici, i s-a promis un "ceva" şi a primit "altceva". Noi am vrut un copil şi la un moment dat a venit şi al doilea. Ştiţi cum este!
Nu am reuşit să trec masteratul, erau prea multe întârzieri la proiecte şi apoi a venit şi "al doilea"...
Vecinii de sub noi sunt oameni tare cumsecade: când i-am inundat săptămâna trecută în baie, nu s-au supărat şi mai ales, au venit şi ne-au desfundat "sifonul de pardoseală", aşa-i spune, parcă! Au spus aşa, că m-au jignit, că-i nu-i prima oară; de parcă eu trebuie să ţin minte toate accidentele vieţii mele. Nu îmi este deajuns ce trăiesc!
Am reuşit să ţin sun control asistenţa socială; este o mare reuşită a vieţii mele.
Pot să cresc şi pe al doilea copil în minunatul nostru apartament. Ştiţi Tom nu mai este; nu a murit şi a nu fugit cu secretara: a evazionat ceva şi l-au închis, habar n-am de ce.
Îmi vine să râd, căci zilele trecute am primit o scrisoare de la Tom în care îmi povestea că mai are cinci ani şi vine acasă. Tot de la şcoală am primit o altă scrisoare.
Vecinii de sub noi ne viziteză deseori şi a trebuit să mint în faţa copiilor mei; numindu-i, pentru copii: bunici.
Tom nu mai vine, am pierdut legătura cu el.
Am primit a unsprezecea scrisoare de la şcoală şi la fel ca pe celelalte le-am depozitat în sertarul de sub pat; nedesfăcute, de frică, de neprevăzut!
Azi după-masă vecinii am venit mână în mână, şotânc-şotânc, şi-am vizitat colegiul copilului meu. În lumea care se-nghesuia l-am găsit "parcă pe Tom", era băiatul meu...
Apelul premianţilor a început cu fiul meu.
Am aşteptat ceva clipe şi vecinii mei m-au îmbrăţişat şi mi-au mulţumit că am născut un astfel de copil.
Am mai aşteptat, când ocupam baia şi copiii mei băteau la uşă: atunci am observat firele albe deasupra urechilor.
Fata mea a reuşit să masteratul; la 20 de ani.
Vecinii noştri nu mai trăiesc.
De fapt, la 30 de km spre austostradă spre capitală au locul lor.
Nu au putut să ne lase apartamentul lor. L-a luat banca. Atât de fericiţi au fost că s-au mutat la noi. Şi eu.
Nu au reuşit să acopere creditul. Cu banii luaţi de la bancă au plătit facultatea "nepotului lor".
"Nepotul lor" are acum grijă de sora lui. Este la medicină, undeva în nord.
Sunt singură şi atât de fericită!