Suprarelismul unei auzenii

Azi după-amiază, m-am urcat pe acoperiş. Acolo era ceva nelalocul lui şi din cauza asta la topirea gheţii, apa s-a strecurat înăuntrul casei. M-am urcat pentru că era soare afară şi prin asta frigul m-a luat prin surprindere. Soarele era parcă în spatele unui ecran transparent; doar lumină.

De sus, de pe acoperiş, casele sunt ca nişte turte obosite de pălăria imensă şi grea ce le acoperă. Trecătorii, rari pe stradă; grăbiţi, fac ca liniştea să fie deplină. Cu toate acestea frigul reuşeşte să facă orice zgomot mai plin ca niciodată.

Prins în conţinutul lucrării nu am băgat de seamă primele ţipete, dar ele se apropiau de mine ca nişte păsări. Atunci m-am mutat spre stradă şi-am privit peste coamă: pe trotuar trecea tânărul retardat al cartierului. Toţi îl cunoşteam, nu era violent, dar din când în când îl apucau furtunile pe creier şi atunci ca-ntr-un extaz bahic ţipa cuvinte de neînţeles şi gesticula ca un om cuprins de flăcări. În schimb cu toată această dinamică a mâinilor mersul lui era normal, fără grabă, drept şi fără oprire.

A trecut prin dreptul casei, stârnind cei doi câini, ce se agitau în corespondenţă cu el. Cu toate că aceştia lătrau mai tare ca el, gesturile lui, la fel ca şi ţipetele, ignorau prezenţa lor apropiată. Două lumi s-au unit acustic pentru o clipă şi despărţite doar de-un gard, au continuat să existe, atâta timp cât mirosul câinilor se pierdu în frig şi furtunile electrice încetară.

La rândul lor două vecine, trezite din somnul de după-masă, ieşiră în stradă în urma zgomotosul trecător. Înfofolite în cojoace se întâlniră la gardul meu, una traversă strada, cealaltă se-ndreptă pe trotuar spre ea.

Câinii au părăsit gardul şi poarta în ciuda ţipătelor care se mai auzeau încă, dar distorsionate din cauza depărtării, iar de aici de pe acoperiş căciula lui cu moţ mai putea fi zărită. Brusc, mai apoi, nu se mai auzi nimic.

Am vrut să continui în munca mea, să termin reparaţia, dar le-am auzit pe babe mirându-se cât se poate de clar. Dialogul, l-am auzit, l-am descifrat...
„
- Ai văzut, cum făcea?
- Da şi dacă te uitai la faţa lui când înceta să strige, părea ca un om normal.
- Cred că atunci când doarme nu se vede nimic anormal.
- Da, dar oare visează ceva?
- Cred că atunci când visează este normal.
- Da, aşa este, visează normal, arată normal şi totuşi...
- Cred că în el ceva este nelalocul lui.
- Da, dar nu se vede
- Ca şi cum ar ploua tot timpul în el; ferindu-se de stropii de ploaie strigă la ea să înceteze...”

Marshall McLuhan

"Un exemplu de efect disruptiv al unei tehnologii fierbinţi urmând uneia reci este dat de Robert Theobald în The Rich and The Poor (Bogaţii şi săracii). Când băştinaşii australieni au primit topoare din oţel de la misionari, cultura lor, bazată pe toporul din piatră, s-a prăbuşit. Vechiul topor fusese nu numai o raritate, dar şi un simbol esenţial al statului şi al importanţei masculine. Misionarii au adus cantităţi considerabile de topoare ascuţite, din oţel, şi le-au împărţit femeilor şi copiilor. Apoi bărbaţii au fost nevoiţi să le împrumute de la femei, ceea ce a provocat o prăbuşire a demnităţii masculine. O ierarhie tribală şi feudală de model tradiţional se năruieşte repede atunci când întâlneşte un mijloc fierbinte de tip mecanic, uniform şi repetitiv. Mijlocul bani, roată, scriere sau oricare altă formă specializată de grăbire a schimbului şi a informaţiei va conduce la fragmentarea unei structuri tribale..."

Marshall McLuhan, Texte esenţiale, Nemira 2006, pag.238-239

photo http://yearrypanji.files.wordpress.com/2008/09/marshall.jpg

Wittgenstein

"Die Welt ist alles, was der Fall ist".

"... celebra primă propoziţie a Tractatus-ului lui Wittgenstein - : "Lumea este tot ceea ce este cazul (să fie) " (traducerea noastră). Traducerea, uzuală în română, prin "Lumea este tot ceea ce se petrece" ratează din start un orizont de sens esenţial ce cuprinde nuanţele teologice, morale şi juridice implicate de polisemia cuvântului german Fall :caz, cădere, decădere, ruină. (n.tr.)"

nota 7 din Peter Sloterdijk, În aceeaşi barcă, Ed. Idea Design&Print 2002, pag 22 jos.

"Numai în măsura în care Dumnezeu ar fi viu, ar fi cu adevărat unic."

Jose Ortega y Gasset , ¿Qué es conocimiento?

Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate; îşi e propriul simulacru pur.

În primul caz, imaginea e o bună aparenţă - reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă - de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa - e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării.

Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mai face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevărul de fals, nu mai există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte.


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 9 sus.


Telles seraient les phases successives de l’image : elle est le reflet d’une réalité profonde, elle masque et dénature une réalité profonde, elle masque l’absence d’une réalité profonde, elle est sans rapport à quelque réalité que ce soit : elle est son propre simulacre pur. Baudrillard en résumé.

Dans le premier cas, l’image est une bonne apparence - la représentation est de l’ordre du sacrement. Dans le second, elle est une mauvaise apparence - de l’ordre du maléfice. Dans le troisième, elle joue à être une apparence - elle est de l’ordre du sortilège. Dans le quatrième, elle n’est plus du tout de l’ordre de l’apparence mais de la simulation.

http://www.lexisarte.com/Essai/Simulacres-et-simulation-Jean-Baudrillard.html

Jean Baudrillard

“Oamenii au chef să ia tot, să fure tot, să mănânce tot, să manipuleze tot.
A vedea, a descifra, a învăţa nu îi afectează. Singurul afect masiv e acela al manipulării. Organizatorii (şi artiştii şi intelectualii) sunt înspăimântaţi de această veleitate incontrolabilă, pentru că ei nu iau în calcul decât învăţarea maselor cu spectacolul culturii. Ei nu iau niciodată în calcul această fascinaţie activă, distrugătoare, răspuns brutal şi original la darul unei culturi incomprehensibile, atracţie care are toate trăsăturile unei efracţii şi ale violării unui sanctuar.”

Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 53 mijloc.

photo by
http://blog.lib.umn.edu/loyd0008/villain/images/jean-baudrillard.jpg

Marea părere de rău

Privind printre rânduri îl cuprinse o mare părere de rău. Lumina aluneca pe toate suprafeţele lucioase, îi inundă vederea şi mersul său se opri brusc, împiedicat de căruciorul proptit în raftul cu brânzeturi. Albul strălucitor al ambalajelor dansa cuprins în fondul pe care denumirile, preţurile, figurile geometrice, reclamau produsul ascuns acolo. Prin el, ambalajul, încercă să-l străbată prin interior cu gândul, înăuntru, să vadă laptele sau iaurtul şi prin asta să simtă că este aproape de origini.
Imensul magazin, cu înălţimi ciclopice îi părea un labirint. Dar nu era aşa. Proiectantul a avut grijă ca acesta să se dezvăluie; prin rânduri paralele, prin chenare desenate pe podea, prin afişe, care atârnate îţi indicau raionul, sectorul etc., deci era imposibil ca cineva să se rătăcească.
Degeaba, căci lumea devenea decolorată în faţa ţipătoarelor culori ce îmbrăcau produsele prin ambalaje cu diferite texturi, din materiale diferite, cu forme inepuizabile. Ai fi zis că asişti la un teatru în care spectatorii îmbracaţi cu cele mai frumoase haine, moderne, retro sau de epocă, eclipsau actorii ce jucau în haine jalnice, cu decoruri sterile, într-un scârţâit continuu al podelei de lemn. La sfârşit, în aplauzele minunaţilor spectatori, aceştia; ei actorii, se vor îndrepta spre casa de bilete să achite intrarea la teatru.
Măsurând gesturile oamenilor ce bântuiau ca nişte fantome rândurile supermaketului, îşi imagină ceea ce ei reflectau deja în figuri de sclavi, aplecaţi şi uimiţi asupra mărfurilor. Toate acestea până la casa de marcat, unde se plătea această şedinţă obtuză de valorificare a dorinţelor, de remarcare a poftei.Aşa remarcă persoanele care treceau pe lângă el, îl remarcă şi pe fiul lui care îi puse ceva în coşul imens pe rotile. Fiul plecă mai departe la vânătoare. Cubajul coşului îi trezea ambiţia de-al umple, de-al cocoşa sub greutatea propriei dorinţei de cumpărături.
Cineva se strecură pe lângă el şi fără să-l atingă luă ceva de pe raft exact din faţa lui. Nu spuse nimic. Nici celălalt nu spuse nimic. În jurul lui nimeni nu spunea nimic. Nici măcar fiul său nu-i spusese nimic. Îl căută cu privirea şi-l văzu că vorbea cu o doamnă, deci vorbeşte. Mai atent fiind, îşi văzu pe nevasta. Îi arăta ceva fiului, îi explica cu răbdare, dar de aici el nu auzea nimic.
Hotărâ singur că ajunge şi se îndreptă spre ieşire. Deveni parte din coadă, o vertebră a acesteia. În spatele lui, coada creştea prin alte vertebre adăugate. Privi neutru în faţă şi nici măcar nu catadicsi să se-ntoarcă când nevasta se strecură lângă el printre ceilalţi, printre coşurile acestora, apoi fiul. Mai târziu trecu de casa de marcat. A plătit nevasta şi fiul aranjă din nou produsele în coş, împingea doar coşul. Cineva îl trase de mână. Recunoscu pe un vechi coleg de şcoală şi la întrebarea „Ce mai faci?” răspunse că „Aşteaptă!”.
„Nimic nu se mai întâmplă, doar aştept şi acum aşa dintr-o dată, am ajuns să socializez în hipermarket!”