Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate; îşi e propriul simulacru pur.

În primul caz, imaginea e o bună aparenţă - reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă - de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa - e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării.

Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mai face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevărul de fals, nu mai există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte.


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 9 sus.


Telles seraient les phases successives de l’image : elle est le reflet d’une réalité profonde, elle masque et dénature une réalité profonde, elle masque l’absence d’une réalité profonde, elle est sans rapport à quelque réalité que ce soit : elle est son propre simulacre pur. Baudrillard en résumé.

Dans le premier cas, l’image est une bonne apparence - la représentation est de l’ordre du sacrement. Dans le second, elle est une mauvaise apparence - de l’ordre du maléfice. Dans le troisième, elle joue à être une apparence - elle est de l’ordre du sortilège. Dans le quatrième, elle n’est plus du tout de l’ordre de l’apparence mais de la simulation.

http://www.lexisarte.com/Essai/Simulacres-et-simulation-Jean-Baudrillard.html