Cultura inundată

Promisiunea torţionarului

- Cum doriţi să vă fie chinuirea, prin tăiere sau prin strivire?

- Dacă trupul meu rămâne întreg după asta, atunci prin strivire.

Şi torţionarul s-a ţinut de cuvânt.

Domnul B

     De cuvânt s-a ţinut şi Marele Bancher, care într-un an a publicat peste 500 de eseuri, romane, culegeri de schiţe, chiar şi albume de gravuri, toate acestea semnate de el însuşi. O asemenea explozie culturală aducea cu Cetățeanul Kane; lumea doar privea grav la ceea ce se-ntâmpla, criticii erau oarecum exoneraţi nefiind capabili să absoarbă o asemena cantitate de informaţie. Şi exact la un an de la prima publicare a romanului Dispreţ, lumea literară se afla în colaps, librăriile erau inundate de cărţile celui care se semna EU, acesta fiind pseudonimul literar al Marelui Bancher.

     Conferinţa de presă se ţinu de data aceasta la Palatul Culturii din capitala acelei tări cocârjate de-o datorie publică şi privată, datorie ce semăna cu peritonita instalată într-un corp de adolescent.

    - Domnule B, puteţi să ne dezvăluiţi secretul prin care într-un an aţi publicat ce alţii nu publică în zece vieţi? întrebă un reporter de la Patima Literară, revistă cu tradiţie chiar şi în vremurile apuse şi de tristă amintire.

    - Simplu, am cumpărat direct din faşă, toate creaţiile, indiferent de calitate, de prestigiu, de la cei mai de seamă oameni de artă în domeniul literaturii, acum fac o paranteză, cred că mă voi apuca şi de pictură... 

    O clipă, sala tăcu, ceea ce toţi bănuiau acum era adeverit, stupid de real, totuşi adevărat. O inundaţie de întrebări, cavalcadă incorentă de cuvinte, neînţelese de nimeni, oprite tot de Domnul B, prin bătăi succesive în microfon.

    - Este normal ca într-o ţară veştejită, când lumea se întreabă cine-i conduce? drumul există? Mari Funcţionari Publici care se folosesc de puterea investită, de nivelul social, de forma dobândită să intre în mediul privat? acolo să calce în picioare tot, să aplice cultura lor, nivelul lor, disoluţia lor... EU voi fi rezolvarea, voi inunda cultura, dar altfel...

Şi toţi tăcură.

Mesajul cu sala goală

cu acordul autorului

Web: http://www.pierotonin.com
Blog: http://pierotonin.blogspot.com

Am concis că omului îi trebuie un nou stăpân, o nouă religie, o formă nouă prin care el să se autoeduce, dacă poate, dacă nu, îl vom păsui şi-l vom întinde încet până când va implora mila noastră. Nu ne mai trebuie războaie, pentru a mondializa lumea, ci o bancă puternică.

Statul trebuie să-şi reconsidere forţa în ceea ce noi numim finanţe, finanţ, mai bine zis. Impozitele sunt o prostie, laşă formă de coagulare a unor fonduri volatile de fapt. Luăm de la oameni ca să împărţim la alţi oameni, inegal, aiurea, dubios, corupt, fără nici un final; drumurile se strică încontinuu, spitalele plâng după medicamente, şcolile se folosesc de ziduri pentru scris şi citit şi pot continua la nesfârşit.

Soluţia este în mine, în cartea mea, priviţi afară, la trecători, nici nu aveţi nevoie de lumină pentru a vedea că ei există, merg, trec strada, tulbură peisajul cu umbrele lor, dar cât costă asta?

Vă spun eu, un om când se naşte valorează 1000 de euro, atât şi nimic mai mult, de ce? pentru că dacă el, moare atunci, atât costă toate prerogativele, actele şi în final incinerarea.

Vă mai spun eu cât costă un om când moare la 40 de ani: 10.000 de euro, poate alţii 20.000, dar nu mai mult, cine dă mai mult este fraierit. Costurile astea se referă inclusiv la volumul de carne pe care societatea trebuie să-l ascundă, să-l facă să dispară, pentru că nu mai are nevoie de el şi un cadavru, până la groapă sau până la ardere poluează oricum prea mult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine; dispariţia materialului, răsuflarea fondului de pensii, de ceilalţi, de rude, nimănui nu-i pasă; o ploaie de lacrimi, scria cineva într-o cerere de prelungire a termenelor de crediţ, atunci când unul dintre cei doi soţi muriră. I-am răspuns că nici dacă era de aur, ploaia asta, nu semnam prelungirea.

Asigurare de viaţă avea? am întrebat lasciv şi mi s-a răspuns că nu, căci şi aşa rata era mare, de unde şi asigurarea... Afară! am strigat atunci la văduva învoalată în negru. Am mâncat un corn după asta, din sertar, cam uscat, aşa ca la pomană.

Nu vedeţi nimic din cele ce vă spun eu, citiţi cartea, veniţi la mine să văd dau un împrumut şi viaţa vi se va schimba îndată.

Să facem o presupunere, veniţi la mine şi eu vă dau o sumă de bani şi orice faceţi voi eu vă plătesc impozitele, vă plătesc toate dările ce ţin de persoana voastră, de familie dacă vreţi, de gintă pot chiar!

Prin asta sunteţi liberi, toată birocraţia dispare, nimic nu vă mai urmăreşte; vreţi o maşină? Veniţi la mine, facem tot...dar, pe tot ceea ce eu vă dau trebuie să răspundeţi în vecii vecilor, şi în iad eu vă caut.

Dispreţ - prezentare de carte

tot Nietzsche este citat

continuare la
http://scorchfield.blogspot.com/2010/11/micul-scriitor-ajuns-bancher.html

Două mese lipite, peste care s-a aşternut o faţă de masă de plastic, plină cu imagini ce reprezintă flori mirositoare, două platouri cu fursecuri cam uscate, două turnuri de pahare de plastic şi două sticle de 2,5 litrii cu suc ieftin, aşteptau pe invitaţi la prezentarea cărţii numită-n dispreţ, "Dispreţ ".

Un bodygard la uşa librăriei îi controla pe toţi cei care catadicseau să intre, asta la îndemnul autorului. Totuşi evenimentul a întârziat, deoarece un pensionar din cei prezenţi, şi-a înfipt mâinile în gâtul autorului, marele bancher B, strigând:

"Tu trebuie să mooori strangulat de mâini omeneeeeşti, altceva nu meeeeriţi!"

Bătrînul fu înfrânt uşor de însuşi micul scriitor, marele bancher, figură destul de corpolentă la cei aproape cincizeci de ani. Bătrânul fu expediat din librărie prin depozitul de cărţi, printre rafturi, spre ieşirea de marfă. Nişte cărţi totuşi căzură şi izbitura lor perfect plană alertă o clipă mulţimea.

Eu sunt aici în calitate de scriitor, explică bancherul B., lucruri ca acestea mă înfioară, ridică apoi naiv din umeri vorbitorul.

Cartea este o ficţiune, o formă prin care eu doresc să spun lumii întregi, of-ul meu, se plânge mai apoi.

A venit după aceea în faţa curioşilor, a acelora ce totuşi aglomerau librăria, un bătrânel aidoma celui de dinainte lui, cel cu săritul la beregată. Se prezentă ca fiind critic de artă, degetele lui pline de artrită abia ţineau cartea, care fiind şi cartonată dădea să se prăbuşească. Nu reuşi să citească nimic, bângui despre umanismul mascat şi de lupta pe care o dau personajele în vederea supravieţuirii, pomeni fals de Nietzsche, ca atâţia înaintea lui. Tremură puţin şi plecă, nu consumă nimic, dispăru.

De citit, citi însuşi scritorul, marele bancher B., alese repede o povestire, plimbă galant degetul peste rânduri, întoarse pagina, îşi reglă vocea tuşind sec şi începu:

"Marea eroare a omului este că nu-şi poate dimensiona dorinţa, un câine mănâncă cât îi dai, îl poţi forma precum doreşti, îi trebuie deci un stăpân. Am decis atunci că o bancă poate deveni ceea ce este omul pentru câine, ea -banca pentru om."

Rumoarea sălii nu-l opri şi continuă să citească precum merge marfarul prin stepă, fără oprire, monoton, dar fără să adoarmă pe nimeni, mai degrabă să-i sperie pe cei de faţă. Transpiră. Se şterse pe frunte şi închise cartea încet, ca pe o biblie. O clipă nimeni nu spuse nimic. După o clipă, un tânăr se prezentă ca fiind de la revista literară "Simţirea" şi întrebă pe scriitor:

"Dacă spuneţi că este o ficţiune, de ce personajele dumneavoastră sunt atât de reale?!"

Păi nu asta este meseria de scriitor, să descopere realul din umbra fantasticului, răspunde bancherul B., accentuând ultimele cuvinte.

Am scris această carte pentru a denunţa lăcomia, oricare ar fi ea, din orice direcţia ar veni şi în oricare s-ar duce, încheie rotindu-şi privirea printre cei prezenţi de parcă ar căuta pe cineva.

Invită apoi la o mică degustare, puţini de atinseră de uscături şi tot cam atâţia au dorit autografe. Afară cineva compară semnătura de pe carte cu cea de pe un cec şi privi mult timp când la una când la cealaltă, aruncă apoi cartea în primul coş de gunoi.

Micul scriitor ajuns bancher

în imagine "In god we trust" a murit, vorba lui Nietzsche, credeţi că bancherii nu l-au citit pe acesta?!

"Scrisul intelectual mi-a fost dezvoltat citind cererile de credit ale viitorilor clienţi ai băncii, - scrie domnul B, în memoriile sale, eram doar un biet asistent al unui consilier de credite ajuns aproape de pensie, scârbit de meseria asta, umplut până la refuz de dogma bancară, devenit astfel un ateu,  convins prin existenţa băncii de neexistenţa vreunei divinităţi în stare să apere omul."

Domnul B este unul din marea de scriitori, care ajungând să-şi editeze propriile cărţi nu şi-a depăşit nivelul de mic scriitor, cinismul său apucând lacom inclusiv diacriticele. Dânsul nu mai scrie "credit", ci "crediţ" sau găsim în povestirile sale discursive "ipotek" în loc de "ipotecă", transformând astfel literatura într-o scolastică filosofic-bancară. De reţinut fraza prin care se explică:

"Noi [bancherii n.n.], nu pupăm bănuţii, ei sunt şi aşa destul de murdari datorită sudorii celor ce i-au muncit; în schimb ne excită nivelul de serotonină cu care sunt impregnaţi de la cei care cu emoţie i-au depus la ghişeele noastre."

Ultimul volum de povestiri numit "Dispreţ" etalează naşterea unei noi ere a banului, a lăcomiei celor care îl împrumută şi a celor care-l dau cu împrumut, la mijlocul acestora o gloată enormă de oameni deveniţi săraci, semnatari ai contractelor în alb de credit. Am scris în alb pentru că toate cele peste douăzeci de pagini ale contractului de credit au devenit albe atunci cînd banca a hotărât unilateral să modifice dobânda, de ce? pentru că omul semnase asta!

Merită pomenit episodul în care un bogat ajuns sărac, îşi legase "jeepul" cu un lanţ gros de stâlpul ce poartă cablurile de curent şi informaţii, banca i-a luat roţile şi a scris pe maşină cu vopsea că "i le va lua de fiecare dată". Acea maşină oricum valorează acum, în această penurie a combustibilor fosili: un bon.

Oamenii bogaţi care ajung săraci nu sunt atractivi pentru scriitor, pentru că aceştia repede îşi i-au gâtul sau îi loveşte un cancer de şase luni ca durată de viaţă.

Oamenii cu şira spinării verticală sunt cei mai exploataţi de fapt, pentru că aceştia, în mândria lor (prostească uneori) se încumetă sisific să de-a banii înapoi: "săpunul la noi este gratuit", enunţă un capitol, domnul B, "sfoara o luaţi de la alţii", încheie dânsul.

_______________________________________

Cred că voi continua!

imagine by

http://blog.beliefnet.com/faithfunnies/2008/07/bank-crisis-belief-system.html