Vathia - Mani

Peninsula din sudul Peloponezului, cea de la mijloc, se numește Mani. Aici este ținutul Caselor Turn, iar în acest ținut, Vathia ocupă primul loc. Localitate împărțită în două de drumul ce duce până în sudul peninsulei, partea dreaptă este cea veche, parțial locuită și mai puțin chiar reconstituită. Dacă unele case chiar s-au reconstruit, altele, majoritatea, cele mai depărtate de drum, în buza prăpastiei de unde se vede marele golf al Messiniei spre nord, sunt lipsite de acoperiș deja. Există și o biserică mare din care au rămas zidurile, în mijlocul ei arbori imenși îi țin umbră.

Întreg ținutul pare arid, lipsit de-o vegetație înaltă. Localitățile se află la zeci de metri altitudine. Se coboară abrupt la țărm prin locuri pe care golfurile au plaje, în rest faleze înalte păzesc peninsula.
Sunt o grămadă de locuri de vizitat iar internetul este plin de imagini; căutați Mani!

Impresia unei rotiri

Kalamata Museum

Undeva pe gâtul înalt se văd încă urmele circulare ale degetelor olarului care a modelat tangențial vasul. Acolo unde mânerul se apleacă în umbra buzei, apar inflexiunile luminoase, atingerea provoacă echilibrul, vasul poate pluti.

Forma asigură aplecarea dorită; se nasc astfel unghiuri, pe care o mână de hetairă, în jurul căreia, începând de la cot, pe antebraț în jos, apar sclipitor inele de aur dăruite de participanți la banchete, mână tandră ce lasă vinul să se scurgă încet.

Vasul devine acum purtător de recunoștință, de pudoare a cunoașterii, de servitute a frumuseții. Vinul amestecă ideile, lasă vorba mai ușor folosită, inventează cuvinte; în impresia generală a unei bine dispuneri marcată de răcoarea nopții.

De pe masă vasul privește, decorat floral, superficial, fără a fi marcat de artă intelectuală, el este obiectul unei culturi marcate de hedonismul filozofic al dialogului, al democrației.

„all those moments will be lost in time like tears in the rain”

Methoni, view interior to Bourtzi

Ideea în care reușești echilibrul unui calendar existențial între ceea ce vrei -dorință, și ceea ce ți se oferă; lături, reușește doar în măsura în care printr-un balans poți cuprinde exact imaginea a ceea mai poți salva.

Într-o boltă, la o distanță, impenetrabilul apare, asemeni citadelei din „Deșertul tătarilor” a lui Buzzati.

Embraces - adică siluirea

Katafigio-peștera, Mani, lângă Agios Nikolaos

Okeanos, împreună cu Thetis, după scrierile lui Diodor din Sicilia, au dat nașterea la nenumărate fiice, majoritatea ajungând siluite de zei, precum Apolo, Poseidon; transformate literar și hiperbolic în insule, dar dând naștere la viitori regi ce-au sămânțat la rândul lor orașe.

Aici discuția este despre linia orizontului și despre siluirea ei de nenumăratele segmente, asemeni ei, până i se pierde originea. Pentru cei care au știu că linia dreaptă este de fapt o curbă, asemeni circumferinței pământului, trebuie să-i anunț că linia curbă; pentru imaginea ei, este o serie de linii (segmente de dreaptă) care încearcă și deseori reușesc să o înfășoare, așa, de felul îmbrățișării.

Dacă se dovedește că orizontul este o linie curbă, ceea ce este și-am scris mai sus de curbura minunată a planetei noastre, atunci sigur găsim acele mici segmente care dau amplitudine.

Sigur, genul acesta de comparație subțire ține de linia dreaptă, da uitați-vă la poză și sigur vedeți zeul, ală încârligat și nimfa, linia orizontului. Acum sigur nu vedeți insula născându-se.

Felul de a vedea lumea

Acoperiș reconstituit și modernizat de la Monemvasia

Una din marile intrări „răsucite” în lumea artei a fost Giorgio de Chirico.
Merită să-i căutați creațiile, unghiurile, perspectivele.
Înainte de-ai cuprinde opera, un soi de atitudine geometrică merită evidențiat.
Tatăl său, inginer constructor a proiectat o cale ferată, prin povârnișul munților din peninsula Pelion, Grecia.
Casele de altitudine au acoperișul acoperit cu piatră plată, asemeni solzilor de pește. Există o structură internă lemnoasă ce poartă o greutate imensă a acestei învelitori pietroase. Astăzi se întrebuințează o colivie turnată din beton armat pe care se așează piatra, imitând trecutul.

La casele de joasă altitudine s-a întrebuințat țigla, jumătatea unui trunchi de con; forma geometrică specifică acoperirii scurgerii apelor. Contrar echilibrului, această țiglă se zidește, se pune pe un maltăr din ciment, nisip și var. Toate acestea din pricina vântului, dacă piatra, prin greutatea ei și prin forma neregulată, rezista portanței, țigla rotundă zboară asemeni aripilor. Zidirea presupunea unghiuri, ca și plane de scurgere, nimic paralel și orizontal.

Ochind acoperișurile solzoase cu coamele orientate spre vânt, ai impresia că un Leviathan ceramic își face loc în drumul privirii tale stricând-ți orice perspectivă.