Bătrâni

Ploua mărunt. Toamna încălcase orice armistiţiu calendaristic; după ce fugărise vara, acum păcălea iarna.
Era sfârşit de noiembrie. Era destul de cald încât vecinul îngrijea grădiniţa din faţa casei. Pisica lui; Fana, torcea greu pe gard. Prin blana ei, o vecină de stradă îşi petrecea degetele. Vorbeau prin gard. El dădea cu săpăliga, ea îi întorcea vorba; între ei pisica. Continua să plouă.
Anii trecuseră şi ei probabil mai aveau subiecte din tinereţe, sau vorbeau despre copii, sau nepoţi. Erau bătrâni.
A doua zi vecina de vis-a-vis îl sună de dimineaţă. Venise să ceară bani de coroană: vecina lui de stradă se stinse noaptea în urma unui atac cerebral.

Pot să visez şi eu visul tău,

Satul avea un nume, dar este atât de urât că nu pot să-l pronunţ.
Satul mai avea şi vreo 200 de case, toate atârnate pe dealuri şi despărţite de torente. Mai are puţin şi o va lua la vale. Între case se munceşte la grădini. Grădinile de zarzavat aduc ceva bani, metropola fiind aproape. La o depărtare de câţiva kilometrii trece autostrada, asta uneori este bine, uneori este rău. Rău este că ţăranii nu au ce căuta cu atelajele pe marea şosea, drumul ocolitor este atât de stricat că mor vitele pe drum, trăgând cu greu; iar bine că mai scapă câte un "turist" obosit şi-şi cheltuie banii prin băcănia lor.
Drumul şerpuieşte prin sat, de parcă şi-ar lua datoriile de la fiecare casă. Urcă, coboară, printre grădini.
Maşina s-a oprit şi bărbatul ce s-a dat jos din ea, s-a apropiat de gard l-a stropit şi se pregătea să plece. O fetişcană sări din umbra gardului şi-l întrebă:
"-Pot să visez şi eu visul tău?"
La care "turistul" rămase tâmpit şi nu răspunse deloc, doar se uita la ea, prin ea. Din direcţia ei un uşor iz de balegă îi agita nasul şi-l punea în primejdie. Tuşi şi răspunse:
"-Da!"
La care ea, ca o căprioară sări gardul, apoi pârleazul şi se urcă în maşină.
La care el îşi trase fermoarul, îşi mirosi mâna dreaptă şi se urcă şi el în maşină.
Maşina plecă.

Copiii noştri crescuţi de-ai voştri

Mi-am dat masteratul joi. A trebuit să mă cert cu Tom, soţul meu, ca să ia copilul mai repede de la grădiniţă; să-l ducă la maică-mea, care mai târziu mergea la o întrunire... la care totuşi putea să-l ia şi pe copil. So complicated!
El a spus că are un meeting, cu un grand manager într-un workshop!
Buun! Tot am înţeles...
Din nou a trebuit să dau telefon, ştiţi acel 112 personal, acel număr care te salvează. Am chemat pe vecinii mei de sub noi; o pereche de tineri trecuţi de 60 de ani!
De ce "pereche de tineri"? Pentru că atât de mult ţin unii la alţii şi se pare că se şi iubesc; la vârsta asta, încât noi le spunem "vecinii noştrii tineri" ! Nu: "tinerii noştri vecini"!
Tom a venit, noaptea târziu; înaintea mea. Eu a trebuit să întreţin atmosfera de după.
Copilul l-am purtat în braţe între etaje. Nu s-a trezit.
Tom era supărat şi a deschis o bere. Eu nu l-am suportat şi l-am lăsat să doarmă pe canapea, în living.
Nu mai ţin minte dimineaţa aceea, sigur când m-am trezit nu mi-am găsit copilul. Am telefonat la "real 112", şi 12 ore poliţia a răscolit cartierul.
Copilul era la grădiniţă, l-a dus vecinul de sub noi, care s-a trezit. Avea cheie; de atunci când au venit pompierii, ... cu gazul; au spart uşa şi nu ne-au dat asigurare pentru că nu aveam nici o rudă, sau administratorul să aibă cheie... ştiţi noi stăm în chirie! Am luat altă uşă...
Am trecut şi peste asta!
Copilul nostru merge la şcoală, dimineaţa ca toţi copii; numai eu nu pot pentru că alăptez pe celălalt. Tom reuşeşte uneori să-l ducă cu maşina, dar vecinul reuşeşte de fiecare dată când Tom nu poate. Este adevărat că mai întârzie, dar drumul; prin semafoare, prin staţii de metrou, este cam lung.
Tom are probleme la servici, i s-a promis un "ceva" şi a primit "altceva". Noi am vrut un copil şi la un moment dat a venit şi al doilea. Ştiţi cum este!
Nu am reuşit să trec masteratul, erau prea multe întârzieri la proiecte şi apoi a venit şi "al doilea"...
Vecinii de sub noi sunt oameni tare cumsecade: când i-am inundat săptămâna trecută în baie, nu s-au supărat şi mai ales, au venit şi ne-au desfundat "sifonul de pardoseală", aşa-i spune, parcă! Au spus aşa, că m-au jignit, că-i nu-i prima oară; de parcă eu trebuie să ţin minte toate accidentele vieţii mele. Nu îmi este deajuns ce trăiesc!
Am reuşit să ţin sun control asistenţa socială; este o mare reuşită a vieţii mele.
Pot să cresc şi pe al doilea copil în minunatul nostru apartament. Ştiţi Tom nu mai este; nu a murit şi a nu fugit cu secretara: a evazionat ceva şi l-au închis, habar n-am de ce.
Îmi vine să râd, căci zilele trecute am primit o scrisoare de la Tom în care îmi povestea că mai are cinci ani şi vine acasă. Tot de la şcoală am primit o altă scrisoare.
Vecinii de sub noi ne viziteză deseori şi a trebuit să mint în faţa copiilor mei; numindu-i, pentru copii: bunici.
Tom nu mai vine, am pierdut legătura cu el.
Am primit a unsprezecea scrisoare de la şcoală şi la fel ca pe celelalte le-am depozitat în sertarul de sub pat; nedesfăcute, de frică, de neprevăzut!
Azi după-masă vecinii am venit mână în mână, şotânc-şotânc, şi-am vizitat colegiul copilului meu. În lumea care se-nghesuia l-am găsit "parcă pe Tom", era băiatul meu...
Apelul premianţilor a început cu fiul meu.
Am aşteptat ceva clipe şi vecinii mei m-au îmbrăţişat şi mi-au mulţumit că am născut un astfel de copil.
Am mai aşteptat, când ocupam baia şi copiii mei băteau la uşă: atunci am observat firele albe deasupra urechilor.
Fata mea a reuşit să masteratul; la 20 de ani.
Vecinii noştri nu mai trăiesc.
De fapt, la 30 de km spre austostradă spre capitală au locul lor.
Nu au putut să ne lase apartamentul lor. L-a luat banca. Atât de fericiţi au fost că s-au mutat la noi. Şi eu.
Nu au reuşit să acopere creditul. Cu banii luaţi de la bancă au plătit facultatea "nepotului lor".
"Nepotul lor" are acum grijă de sora lui. Este la medicină, undeva în nord.
Sunt singură şi atât de fericită!

O întrebare?

Imagine cu umbre.
Undeva, un porcuşor lipit de mintea unui copil devine martor. Martorul devine copil.
Întrebarea se pune sfinxului; urcat pe-o coloană, aiurit de soare şi de turişti, invizibil dealtfel.
Fotografia a suprins doar umbra.
Întrebarea sună cam aşa:
"- Ce este cel mai nou sub soare?"
Sfinxul nu se mişcă, lipsa braţelor îi întăreşte inflexibilitatea.
Turistul încă se gândeşte, dacă a întrebat bine...
"- Tu ai un răspuns?", grăi creatura.
Este mult pentru informaţie, a-i da o definiţie: sfinxul reuşi să ridice praful lespezilor de piatră la şuieratul lui. Totul se transforma în praf: orbit de nisip, turistul reuşi să îngaime:
"- Da..."
Apoi gânditor îşi duse mâna la gură. De acolo trebuia să vină răspunsul lui, oricare ar fi trebuit să fie acela.
Întrebarea se dovedi ca un bumerang.
Aşteptă...
"- Eu sunt nou sub soare, pentru tine eu sunt nou sub soare, acum tu mă vezi pe mine şi te miri... da, eu sunt nou sub soare!"
Încremenit, turistul pierdu partida. Îşi aruncă ochii pe aparatul de fotografiat şi la ultima lui poză, nu se vedea nimic; doar ruine. Îşi încercă încă o dată norocul şi din cauza emoţiei, aparatul scăpă; îl prinse în ultima clipă. În micul ecran lcd, se vedeau doar umbre.
"- Nu tu, ci umbra ta!"
Nu se auzi nimic, nimeni nu păţi ceva, doar un mic tremur puse stăpânire pe turist; aşa ca o transpiraţie abundentă, evaporată prea repede...
...............................................
Buletin de ştiri neanunţat,
...ora 14.21
La Thesalonik s-a înregistrat un cutremur de magnitudine 2,8 pe scara Mercalli...
La Atena s-a înregistrat un seism cu 3,9 pe scara Richter...
Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale, epicentrul se pare este la vest de Lamia, în zona muntoasă a Parnasusului, spre oraşul Itea; peste anticul Delphi.

Spectator la Delfi

Un spectacol la Delfi ţine doar de auz. Cei care au auzul fin, neafectat de tensiunea sangvină pot percepe un murmur ce se ridică la fiecare adiere fierbinte de vânt din semicercul de piatră aflat în fundul teatrului; odeon cum îl numesc grecii. Tiptil răzbat foşnete şi voci ce trec nerăbdătoare pe lângă tine; praful se freacă de marmură ca o piatră abrazivă. Cu ochii închişi; de sus, de la ultimele rânduri aştepţi să înceapă spectacolul. Apoi din umbra chiparosului, priveşti în jos meandre întregi de turişti care cu vocile lor amestecate într-un babel antic grecesc sunt aidoma celor de acum două mii de ani şi mai mult, ce o dată la patru ani veneau aici, din toată Elada; la Jocurile Pythice.
Acum turişti veniţi din toate colţurile lumii, urcă în pante strânse; spre stadion. Praful preface cele mai scumpe încălţări în sandale de pietrari. Iar sudoarea vizitatorilor neavertizaţi asupra efortului, îi transformă pe aceştia în pelerini. Capete aplecate şi voci care devin din ce în ce mai slabe, exultă doar la vederea odeonului; într-o bucurie parcă chinuită şi reţinută.
Am fost şi eu pelerin la Delfoi, cum zice grecu!

Reflectorium Delfoi

Dimineaţa soarele răsare din spatele Parnas-ului, muntele şi vârful ce străjuieşte anticul Delfi. Un soare timid, ce abia aruncă lumină numai după deschiderea sit-ului către vizitatori, după 7.30 a.m. Delfi rămâne în umbră mult după deschidere şi răcoarea se simte. Brusc, la ivirea faeton-ului solar, temperatura creşte repede. Urcatul pe munte capătă alte coordonate şi aerul dimensionează altfel ruinele, le tremură.
În faţa templului lui Apolo, coloanele ce au rămas stau în soare de peste 2500 de ani. Acum retezate, dau impresia că au devenit mai înţelepte, nu mai sunt aşa falnice şi ispititoare. O tăbliţă avertizează că este interzis să urci în templu, mai sus este interzis să escaladezi ruinele, iar peste tot este interzis să le atingi. Delfi a devenit mai sacru decât la origini.
Din dorinţa de a-l reţine în drumul lui spre praf, contemporanii se disciplinează. Existenţa lui ca atare este răspunsul la întrebarea copilului adresată oracolului; "Ce voi fi eu când voi fi mare?" şi răspunsul veni imediat; "La fel."
Delfi este la fel, Delfi este bătrân şi ruinat... dar la fel.

La cules, în_vie

Decapotabila se opri.
Se opri într-un norişor de praf, în dreptul cântarului, alunecând pe o ladă de struguri.
În halatul ce trebuia să fie alb, Gregorio, administratorul viei îi deschise portiera maşinii; pe când acesta sări, peste ea, fără să-l atingă.
-Au venit turiştii? Unde sunt turiştii?
Gregorio, bângui ceva...
-Da, este 31 şi nu vin în 31... nervos tânărul şofer trânti portiera maşinii, deschisă de Gregorio.
Oamenii veneau cu lădiţele la cântar şi Gregorio nu ştia cum să se-mpartă; între muncă şi a-l servi pe fiul stâpânului. O chemă pe C şi aceasta se ivi de după câteva rânduri. C era frumoasă, bluza udă de must, îi atârnă greoaie şi apoi la vârsta ei nu purta sutien. C se aplecă, să-şi aranjeze fusta când ajunse în dreptul maşinii iar fiul stăpânului holbă ochii. Un rictus al feţei îi ridică comisura dreaptă, părea un zâmbet, dar nu era.
La prânz toată lumea ştia de viol. Urmele pline de must ale roţilor se mai vedeau bine, mai târziu în soare păreau nişte şerpi morţi.
După-masa contele plăti gras familiei tinerei C, opt salarii de cules, în_vie.
Pe deal se cântăreau ultimile lădiţe, venise şi ultima remorcă; care când se-ntoarse frământă pământul umed, de parcă mistreţii se împreunară acolo. Călcând cu grijă, Gregorio semnă pe foaia şoferului.
Seara stoluri de corbi năpădeau via, nimeni nu mai alerga după ei. În vie nu mai era nimeni.
A doua zi, pe brumă, Gregorio cu încă doi inspectau rândurile; strângeau lădiţele rupte, mai aranjau via. Unul găsi nişte chiloţi rupţi. Râseră.
Spre prânz, pe când ceaţa se ridicase, la poalele dealului veni autocarul.
40 de ruşi, pregătiţi sufleteşte năvăliră în vie. Gregorio alerga în calea lor, strigând:
-Basta, basta...
Ghidul în urma lor, agale, plictisit. Gregorio cu toate că venise la vale, sufla greu, avea 80 de ani. Se întâlniră: ghidul întrebă de cramă:
-Basta, basta...
-Adică?
-Via a luat-o banca, nu mai aveţi voie aici...
Un tânăr moscovit se aplecă după un bob de strugure.
-Pe aici a fost un Ferrari! şi arătă prietenului amprenta din vârful cizmei.
În spate ghidul traducea la greu. Gregorio nu mai sufla, dar asuda.
Un rus la vreo cincizeci de ani vroia să cumpere via şi întrebă de bancă, de întindere, de soi, d oameni.
Seara, la o grapa, Gregorio povestea sătenilor ce bine l-au plătit ruşii. Explica ce fel de oameni sunt. Apoi, încheie:
-La urmă, după ce mi-a dat o sută de euro, rusu mi-a zis să nu spun nimănui, dar pe aici a trecut unul Suvovo, parcă aşa-i zicea, toţi sună la fel...
-Suvorov*, completă cineva din spate!
Toţi râseră.


*Suvorov, Alexandr Vasilievici, prinţ "Italiiskii" (n.13 nov.1729, Moscova - m.6 mai 1801 St. Petesburg)... (1799) a primit misiunea de-a izgoni trupele franceze din Italia de Nord. A orientat efortul militar ruso-austriac spre Lombardia, unde se afla o armata de 80.000 de militari francezi, subordonată generalului M. Scherer. Pentru început trupele generalului austriac Kray von Krajowa au respins atacurile adverse la Magnano (5 apr. 1799). Alăturându-se lui Kray şi preluând comanda superioară, Suvorov s-a lansat în urmărire; concomitenr, a blocat Mantova şi Peschiera şi a încercat să ia sub control legăturile dintre Brescia şi Milano. biruitor ăn bătălia de la Cassano (27 apr. 1799) în faţa generalului J. Moreau, a intrat în Milano (28 apr.1799) şi a asediat Genova...
pentru mai multe vezi "Comandanţi Militari - Dicţionar", C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.299.

Clipa duşmănoasă

Dinţii fierăstrăului muşcau încet din lemnul viu. Dulgherul primise un lemn preţios, de esenţă tare şi acum îl tranşa. Îl jumulea ca pe-o sălbăticiune ivită din inima pădurii; prinsă în capcană şi înnebunită de claustrobofie.
Trunchiul de lemn nu spunea nimic, doar zumzetul fierăstrului; zgomot al viespilor ce se rotesc deasupra prăzii.
Deodată, linişte. Lama se curbă, blocat în lemnul tare, metalul scuipă un dinte. Acesta deveni pană şi iute blocă mersul liniştit al fierăstrăului.
Dulgherul apucă cu două mâini şi trase. Mânerul cedă, dar lama ieşi. Dintele din cei "trei sute" fu aruncat şi se infipse în antebraţul dulgherului. Intrase până la os. A lăsat doar o linie, o umbră pe piele ce se acoperi cu sânge.
Mai târziu la doctor, omul nostru nu se plânse de durerea ce-o provoca pensa ce căuta beată; aşchia de metal.
"-Uite! zise în final doctorul, un dinte de fierăstrău... hmmm, asta-i "clipa duşmănoasă"!"
Atunci "omul lemnului" scoase un oftat, ca o durere ascunsă: ca un strănut înăbuşit printr-o tuse convulsivă. Spuse:
"-Şi dumneavoatră ştiţi de "clipa duşmănoasă"?"
"-Da, răspunse repede medicul, eu văd şi aud multe la mine în cabinet..."
Continuă, după ce se aşeză pe scaun. Pacientul apăsa liniştit un tampon pe mâna stângă.
""Clipa duşmănoasă" este exact acea clipă care stă în derularea timpului, ca dinţii unui fierăstru cînd taie un lemn. La un moment dat se desprinde şi "muşcă",... ai avut mare noroc, de obicei EA omoară!"

Picture by:
http://www.cedarcreekgristmill.com/restoration/hand_working-timbers_for_cedar_shed.jpg