is nothing to be done

Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot; Didi

Mesagerul norilor

Am uitat să scriu despre mesagerul norilor, acea formă aerodinamică pe care aerul o lăsă să-l pătrundă.
Numai clipirea ochiului şi regretul vidului ocupat o pot detecta. Forma este vie pentru că norii sunt vii, numai noi oamenii de pe acest pământ suntem îngheţaţi, suntem aşa pentru că nu ne încălzim privirea ridicând-o şi arătând-o norilor, ca într-o clipire să-l vedem pe mesagerul norilor şi dintr-o dată să ne pătrundă căldura dată de acesta prin frecarea lui cu aerul, cu eterul albastru ce ne înconjoară şi brusc să ne aducem aminte.

Uzufructul

Una din definiţiile juridice ale uzufructului este că "proprietatea devine lipsită de conţinut", niciodată nu am crezut că adaptând la om, posesia conştiinţei dispărând, "fiinţa devine lipsită de conţinut"; suntem uzufructul acestei societăţi.

Vladimir Sorokin, Inimile celor patru

Sorokin; violenţa ca o stare de eliberare a noii literaturi


Romanul lui Sorokin este o călătorie şi asta nu este un lucru nou pentru lumea literară rusească sau sovietică cum a fost deceniile trecute. Rusia este un spaţiu în care călătoria este la ea acasă.

Patru personaje caută ceva, ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. "Să acopere" este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"
Grupul celor patru apare în primele pagini. Autorul nu-i dezvăluie originea acestui grup s-au felul în care s-au unit aceşti oameni. Începe adulmecarea, şi cu ajutorul unei numerologii neînţelese de cititor, apar şi faptele. Fapte de-o violenţă rară şi cu o descriere amănunţită, ce pare expunerea unei întregi ideologii contemporane a violenţei.

Pasaje din roman mi-au amintit de "Cubul", film catalogat la vremea lui fiind extrem de violent. În film personajele caută ieşirea şi cu ajutorul unor algoritmi de împărţire bazaţi pe numere prime reuşesc asta în final. Aria personajelor cuprinde cât mai multe tipologii umane, care în ritmul infernal dat de parcursul prin acel labirint de cuburi mişcătoare dispar în cele mai atroce acţiuni. Filmul mai are şi o violenţă psihică care reuşeşte să streseze spectatorul.

În romanul "Inimile celor patru", această formă de thriller nu apare, nu există nimic care să se anunţe şi care să alerteze cititorul. Totul se întâmplă imediat, suprarealist şi curgător. Acţiunea se mută repede şi cu dibăcie face să dispară urmele violenţei trecute. Un mic respiro şi din nou, din nou până la sfârşit. Sorokin nu are niciun motiv să se oprească din violenţa asistată de cei patru.
Ca şi în romanul "Gheaţa", Sorokin evocă amintiri trăite de persoanjele sale în timpul celui de-al doilea război mondial, din Marele Război pentru Apărarea Patriei. În aceste amintiri eroii nu există, faptele înălţătoare sunt doar zvonuri, iar supravieţuirea şi lupta pentru existenţă primează. Suferinţa trecută este adusă în prezent tocmai pentru a fi mai apoi anulată, şi o altă suferinţă apare, cea raportată la sex. Nu mai sunt bombe şi oameni sfârtecaţi, sunt unelte şi organe sexuale dezmembrate. Toată pudoarea unui război ce a trecut sub tăcere toate crimele sexuale sau pasionale sunt aduse acum în prezent; este ca şi cum autorul doreşte ca violenţa să fie universală, privită din toate unghiurile care să atace mai ales sexual omul.
Sunt numere, cuvinte ce aparţin doar autorului, culori, tot felul de dialoguri cu caracter mai mult sau mai puţin magic, apoi nume care poate sunt scrise doar o singură dată şi toate acestea duc pe cititor să-şi piardă răbdarea.
Orice acţiune este însoţită de o măsurătoare, de un parametru notat şi ulterior experimentat. Există un fel de mecanism, care dezvoltă la rândul lui alţi parametrii care-i fac pe experimentatori să tragă noi concluzii în vederea viitorului apropiat.
În roman, cititorul nu poate identifica vreo logică în desfăşurarea lui, dacă a citit ciclul de nuvele "Dimineaţa lunetistului", poate compara cu anumite părţi din nuvele, în rest este rătăcire.

Recomandarea mea este ca acest roman să fie citit numai de cei care văd estetica lui Ieronimus Bosch ca o prezenţă reală. Dacă se opresc să mai citească, să se prefacă că nici n-au început, orice amintire crează curiozitate şi în acest caz chiar nu este necesară.

http://scorchfield.blogspot.com/2008/09/vladimir-sorokin-gheaa.html


Photo:
http://www.editura-art.ro/carte/inimile-celor-patru

Persona

Când oamenii cad, cad unul după altul, unul îl atrage pe celălalt. Povestirea devine alunecare. Cuvântul străpunge şi rana provocată reuşeşte anihilarea eu-lui.
Filmul "Persona" este de asemena factură, a transmiterii suferinţei, a scoaterii din fiinţă a tot ceea ce o dăinuie, -în final, lipsită de conţinut- fiinţa bântuie în lumea asta, ea de fapt fiind doar o carcasă.

Labirint

Acest cuvânt, această rătăcire înseamnă labirint, dar nu despre asta doresc să vorbim, ci despre o zonă în nordul Turciei, numită în antichitate Bythinia. Există un sat ale cărui case făcute din stânci calcaroase semănau cu nişte cămile şi aceste cămile sunt cocoţate obraznic pe coastele unor dealuri carstice. Totul a culminat într-o noapte când aveai impresia că este un cutremur, de parcă trecea metroul pe sub sat! Zgomote s-au mai auzit în adâncimile fântânilor, căci acestea erau foarte adânci şi orice pietricică devenea bolovan când atingea apa. Geologii veniţi la faţa locului au dat vina pe coridoarele subterane prin care circula apa, căci într-adevăr toată zona era plină de găuri, dealul era de fapt un şvaiter necatalogat speologic în amănunţime; dar ţăranii nu şi nu. Arătau tot timpul la ruina de pe un deal din apropiere, ruină dealtfel recunoscută ca fiind o veche redută de apărare a drumului comercial ce traversa satul (care acum nu mai avea rolul din vechime, nici reduta, nici drumul).
Curios lucru că pentru ziare fantasticul era mai presus de realitatea geologilor şi de ce n-ar fi aşa. Într-unul din grupurile de reporteri curioşi se ivi şi o madamă, care însoţea un reporter mai tânăr şi care dându-şi cu părerea ei de "designer" (în perdele, s-a aflat ulterior) că reduta nu-i redută, că turnurile au fost ulterior construite şi că acolo este de fapt o vilă şi ne-a arătat unde este dormitorul cu toate anexele necesare şi nu sala armelor... adică bivuacul imperial, căci despre un imperiu era vorba!

Cum Occidentul mai este atent şi în părţile sale estice, aşa zis istorice, un istoric diplomat francez luă calea Levantului şi ajunse după mici încurcături în nord; la sud de Marmara! acolo găsi un sat isteric cu năframe agitate, gesturi lipsite de voce şi bărbaţi uitaţi! Găsi "vila", coborâ acolo unde trei bătrâni îşi încordaseră toiegele, luă cu el un tânăr ce visa la Paris (capitala europeană, desigur) şi se pierdură în întuneric. Ieşiră după trei zile, dădu mâna cu toţi sătenii (îi tremura o sprânceană) şi iară se pierdu: în lumină. După o săptămână, lângă Paris la o conferinţă în aula magna a Sorbonei se citea una dintre cele mai interesante descoperiri ale acestui secol:
-Duşmanul cel mai periculos al Romei, cel care a născut pericolul ce se poate naşte din frază, din cuvânt: "Hannibal ad (ante) portas!" , cel care în al doilea război punic a spulberat armate consulare, cel care în final urmărit de romani, a primit găzduire la Prusias al Bythiniei (un fel de autoexil politic), avea aici lăcaşul. Romanii nu-l puteau ierta, copiii care erau născuţi în timpul în care el a trecut Alpii şi a coborît spre Tibru mai plângeau încă noaptea în somn; l-au dibuit aici şi l-au somat pe rege. Hannibal avea o vilă pe un deal şi în paranoia lui legase toate pivniţele vilei cu peşterile ce se ascundeau în subsolul spongios, erau încăperi pe unde putea alerga un cal cu călareţ cu tot. Cineva l-a trădat şi romanii îl aşteptau peste tot, nu era loc de scăpare, avea optzeci şi mai mult de ani, se mişca greu şi timpul trecea la fel de greu. Atunci nu l-au găsit şi romanii au zis că s-a sinucis, dădea bine la moral; pe cele şapte coline se dormea bine!
Dar franţuzu' a zis că nu-i aşa că şi acum îl caută -ei romanii-, cu care, cu armuri, cu mult zgomot..."

photo: may be subject of copyright?
http://www.carpenoctem.tv/military/hannibal.html

Labirintul lumii

"Cum se face că tot ce ne ocupă şi ne frământă mintea, întreţinând valul sau flacăra, dispare aproape inevitabil din orice conversaţie dintre apropiaţi?"

Marguerite Yourcenar, Labirintul lumii - Pioase amintiri, Ed. Univers 2010, pag.164 trecut de mijloc în jos.

Photo
http://www.edituraunivers.ro/Manufacturer/22-marguerite-yourcenar.aspx