Asemenea discuri era atârnate pe pereții trezoreriilor templelor. Se presupune că o agrafă își avea rostul în dreptul urechii, posibil din aur. Discul de marmură are aproape un metru în diametru, greutatea este considerabilă și faptul că a ajuns să fie spart se datorează cutremurelor sau pur și simplu jefuirii. Marmura din care este făcut discul are o valoare intrinsecă, se poate observa strălucirea silicaților și omogenitatea culorii. Chipul zeiței era sigur șlefuit și adus la forma perfectă pentru privitor. Trebuie doar să amintim că aceste basoreliefuri nu respectau geometric lățimea feței, dar sculptorii antici greci știau să aplatizeze jumătățile astfel încât, ajutați de umbre datorită luminii laterale, chipurile și chiar corpurile să ne apară în toată perfecțiunea umană, adică să-l mintă pe privitor. În aceeași măsură au reușit și pictorii Renașterii să picteze pe suprafețele curbe ale bolților pentru ca privitorul de jos, din orice unghi al catedralei să vadă toată acțiunea în natura sa obișnuită.
Mai cred că ne lungim deja.
