Methoni gulf

    În viață nu poți aranja umbrele, sau iahturi, nicidecum clădiri. Sunt multe lucruri pe care nu le poți aranja în viață. Am pomenit de umbrele gândindu-mă la femei, de iahturi privind banii, iar de case anconrându-mă. Cine nu vrea să câștige bani, să fie iubit și asta să se perpetueze, undeva până când poți să vezi, de undeva, să privești adică: niște umbrele, ceva iahturi și vreo casă-n construcție.

Întrecerea - Startul

Skafidia

O echipă a plecat din punctul de start pe traseul stabilit spre punctul de final. În același timp, de la punctul de final pomenit adineaori, o echipă a plecat ca punct de start spre ceea ce ei au fost îndrumați ca fiind punctul de final, punctul de start pomenit din nou adineaori.

O echipă de arbitrii s-au deplasat la jumătatea traseului și de acolo s-au despărțit, rând pe rând spre punctele se sosire, sau de start.

Publicul însoțea traseul în spatele gardurilor fragile.

Nimeni n-a pomenit de distanțe sau de număr, nimeni n-a pomenit de întrecere.

Întrecerea a început acum o săptămână, pe o ploaie torențială, ploaie pe care acoperișurile o suportau asemeni barajelor hidrotehnice. Concurenții îmbrăcați sumar, s-au rostogolit în prima fază prin bălțile ivite asemeni iazurilor, și-au înotat până la primul semafor.

Roșu!

Se călca apa, alți stăteau pe mașini, cei de pe autocare își storceau tricourile.

Verde!

Saltul, înotul, apropierea de pantă, de deal, metamorfoza; apariția picioarelor și de aici drumul spre soare.

Pe bărci pneumatice apăreau arbitrii, coordonați GPS, însoțiți de jurnaliști, în alte bărci, și în alte bărci; publicul. Concurenții puteau, traversau, deja uscatul devenea o problemă pentru martori. Monitorizarea devenea dificilă în absența mobilității acvatice. Atunci au lansat dronele, peste uscat și ape, păsările quadrospines vizualizau parcursul concurenților înaintea venirii dimineții.

Elicoptere traversau diluviul. Imaginile celor ce înaintau spre pantele luminate; sigure pentru alergare, erau apropiate, detailate, statice, până când jambiera ceda efortului gambei și atârna asemeni unei râme.

Nu exista un început, concurenții din ambele părți erau reprezentanți, fără ca nimeni să știe direcția, sau măcar echipa. Sigur unii aveau tricouri portocalii, iar ceilalți tricouri negre, în final toți, se pare că aveau aceleași tricouri ca și culoare.

Nimeni n-a discutat în mass media distanța sau durata acestei întreceri. Trebuie ca noi să aflăm asta!

Spre ploaie

    Am deschis fereastra, o lumină galbenă invadă umbra perdelei. Stâlpul opac din dreptul casei lumina prin ochiul său cercul din care priveam. Mirosea a ploaie.

    M-am întors lăsând perdeaua să se zbată. Bătea vântul. Un aer nou se prelingea în living, fotoliul primea și respingea secundar forme fantomatice; pe pereți ploaia prevestită se anunța prelung, întunecând.

    Ochiul clipi; o dată, de două ori, apoi se stinse. Vântul se înteți, strada se lumină brusc și mașinile parcate și-au arătat culoarea, câțiva câini petrecăreți lătrară, alți domestici răspunseră, ploaia birui sunetele lor, prin tunet; bubui.

    Tunetul aprinse alarmele unor mașini, brusc stropi de apă loviră geamurile și în același timp un nuc aproape de gard își lăsă garda jos. Răpăitul ploii acoperea ultimele frecvențe alarmante. Apa căuta ascunzișuri, iar canalele își ofereau gazda imediat inundându-se.

    Peste fotoliu un birou oferea adăpost celui ce avea să scrie. În acel tumult brusc m-am așezat și privind fereastra am început să scriu „spre ploaie”.

Visul interzis

    Poveștile cu vise, în care lumea reală are legătură cu cea onirică, de aici întrebări, și de aici și răspunsuri, apoi dialoguri, apoi discuții, celebrări, amintiri, regrete, certitudini.

    Cel mai vis dintre toate visele se referea la o existență anterioară, în felul în care eram mai tânăr, combinat cu cea exterioară, în felul în care murisem. Aveam impresia sigură că nu visasem, eram mort și legat de aspectul acesta continuam să trăiesc prin vis.

    Sigur nu murisem din moment ce visam, sigur morții nu visează, iar visul era referitor la ceea ce eu trăisem în trecut, nu că această manifestare mă salva de la moarte.

    De vis, numai de bine; relata ceea ce-mi dorisem toată viața, viață, de rău; ceea ce mi se îndeplinise.

    În timpul visul m-am trezit și mi-am amintit tot visul, am știut în acel moment că visasem și că viața mea era cea care am desăvârșit-o prin voința mea; m-am liniștit atunci.

    Am adormit din nou și-am visat celălalt vis; că eram mulțumit de viața mea mea și că nu merită să visez.

    Acest vis mă urmărește și acum, nu mai visez nimic, mă scol dimineața lipsit de vise, gol de existență, lipsit de dorință, pentru o perioadă, pentru o oboseală. Mai târziu, copleșit, visez din nou visul interzis, cel care mă lasă să visez celelalte vise; și-atunci sunt fericit.

Cei care trec strada

 În locul unui poem numit „Cei care trec strada”, am să scriu o diatribă despre cei care nu îndrăznesc să treacă strada.

    Strada este o direcție.

    Nu te abați până la prima intesecție.

    Evadarea spre trotuare nu există, strada există numai pentru mișcare.

    Strada este unică.

    Parcursul cere răbdare.

    Există pauze la fiecare intersecție, se numesc semafoare!

    Strada este un conținut de semafoare, și de așteptare.

    Un semafor are un conținut de așteptări.

    Strada este o așteptare.

    Evadarea este o așteptare.

    Mișcarea devine o răbdare.

    Nu mai treci strada, pentru că ai răbdare.

    Strada are un semafor, care are răbdare.

    O culoare devine răbdare.

    Direcția este o culoare.

    

Interviu

    Când Jerome K. Jerome a scris „Three Men in a Boat (to Say Nothing of the Dog)” a avut conștiința intimidată de-o călătorie-n trei care s-a transformat într-un chestionar în care lipsurile și întrebuințările (a se citi „skills”) s-au arătat de fiecare dată nepotrivite. Singurul martor a ceea ce scriu eu acum este în scriere, mort demult; câinele, barca-i la muzeu.

    Poți arunca o piatră asemeni discului olimpic și să transformi o gâfâială într-un țipăt divin, iată cum devine un interviu de angajare într-o hipstereală de metrou, în care la fiecare stație unul îl împinge pe celălalt să coboare.

    Într-un „meeting” televizat i-am așteptat pe cei trei călători în barca mea, neștiind încă dacă eu sunt câinele sau barca însăși. Am decis că trăiesc și-am ales câinele. Pentru cea mai bună transparență, cei trei sunt magii de la Răsărit, se știu ei, cei trei apostoli evanghelici, se cunosc ei, sau mai aproape de mediu balcanic; Take, Ianke și Cadîr, antagonic ei.

    „Cel ce vinde” îmi prezintă firma; un lung șir de poze într-un „power point” lipsit de grație, asemeni acestui blog: fond deschis și scris închis. Etape, poze; „goals”, poze; „desires” o singură poză.

    O avalanșă de explicații nedorite se întrebuințează într-un mecanism ce avansează dincolo de plenitudinea zborului cu aripi, zbor pe care l-a încercat Icar, topindu-se.

    „Cel ce distribuie” mă-aruncă în neologisme, parametrii, protocoale, mai puțin algoritmi, mai ușor în matematică, în fizică, chimie de alt fel. Știința se naște nu se dezvoltă, progresul există nu se cercetează și suntem digitali ce pula mea! (Expresia îmi aparține)

    „Cel ce încearcă” testează, pe mine, „camera” lui (o închide, o deschide), n-am fustă, nu trișez, nu-s „niemann”.

    Apar darurile, odată cu lipsurile, cu uitările, cu confuziile, cu așteptările.

    Suntem pentru că lipsim altfel. Pascal: „M-ai găsit pentru că m-ai căutat!”. Deontologie previzibilă, google la greu în barcă, istorie antică în limba engleză, de așteptat cum se pronunță „Gaugamela” în limba ultimului mare imperiu cu cea mai longevivă regină. Ce ambiție să fii imperiu ca dimensiune istorică și să rămâi „spălătoreasă” a unui exit_european executiv regat; regină.

    Apar binarii, digiții, secundele și stră-strănepoatele lor, nanosecundele. Se nasc în „dialog” memoriile, cele fizice, cu RAM-uri, ROM-uri (orice interpretare vă aparține), o lungă eclipsă a unor noțiuni ce țin de bunul simț al oricărui mânuitor de coduri sau al celui ce mânuie „mărgelele de sticlă”.

    „Cel ce încearcă” remarcă în ceea ce eu n-am subscris, revizuiește în ceea ce eu n-am relatat.

    „Cel ce distribuie” testează: atunci am hotărât că nu mai sunt câine, ci barcă. Să fie un final, un țărm („inshore”) shakesperian, într-o piesă bine-cunoscută.

    Sunt barcă și singurul meu pasager este câinele.

    Cum s-au petrecut lucrurile?!

    „Cel ce vinde” a rămas cu taraba goală, nepăsător fiind n-am încercat ieftin, n-am negociat. Poți vinde ceea ce tu însuți cumperi, ca vânzător, este cel mai ieftin pentru tine. În partea cealaltă, cumpărător, nu poți revinde, deci este scump.

    „Cel ce distribuie” a avut un discurs, felul în care „se poate”. Trist, fără muncă continuă și experiență, delta devine o mlaștină. Trebuie canale, subterfugii, nu ilegale ci descoperite, se numesc: canale, ține de Veneția ca oraș și cultură, de Olanda ca țară și existență.

    „Cel ce încearcă” a avut onoarea să-ntrebe de „ceea ce fac” și răspunsul a venit ca maimuțele-ntru-copac, „nobel neanderthal genome project”: de pe google!

    Nu există un final, un asemenea interviu te poate urmări toată viața asemeni unui ciclu, unor eclipse (pentru că tot am pomenit de ele), personajele pomenite există, te inundă, fac parte din viață.       

    Este greu de înțeles, fără Xenofon, fără Noyce, sau Byron acest text, dar se poate goli o sticlă de vin în onoare intervievatului pentru pudoarea lui de a scrie acest simplu text.

    

   

 

Despre începutul lumii

 

    Imaginea supraviețuiește datorită ființei, nefiind geloasă pe imagine; ființa se perpetuează la infinit prin asta. Când încerci; când nu contează decât gestul creației, minusculul caracterizat în contemporanul tău de către ceilalți face ca importanța gestului să fie egală cu a creatorului; fiind el un Dumnezeu al unui Univers propriu, neînțeles decât de câțiva, puțini, neînsemnați, și pe cale de dispariție.

    Vreau doar să scriu, că în urma unui vaiet anonim pe care artistul în disperare reflecta creația, vine copilul cu umbra degetelor, aruncate din antebrațul lipsit de oboseala erudiției, a exercițiului aproape zilnic, dar care devine vital acum și recrează umbra: ceea ce artistul, nu numai că nu mai poate, dar nici nu mai vrea.

    Am fost acolo și-am văzut umbra artistului chinuindu-se în spatele zidurilor cetății, întâlnindu-se cu cei asemenea lui, care cu mult timp înainte au clădit cetatea și-au întors cărămida; să dea boltă, să dea coloană.

    Nimic nu este în zadar, în goana unui cal, sau pe cal, vine umbra copilului și memoria ei, și gestul ei, și ea însăși în toată puterea care va izbucni: va erupe mai târziu. Este suficient că ea a văzut și-a colorat în umbra ei, din acel moment o memorie ancestrală va fi tipărită.

    Te felicit mare artist că ai reușit!

    

Să nu fii iubit

    Într-o anvergură acoolică a susținut că nu este iubit (personajul) și scriitorul și-a amintit filmul (Birdman) în care personajul principal susținea că nu este iubit și își va „lua gâtul” în fața publicului, ceea cea s-a întâmplat.

    Scriitorul a mai luat o gură de vin și a susținut că personajul era iubit, dar nu îndeajuns.

    Criticul a notat că scriitorul nu desăvârsește îndeajuns iubirea!

    Publicul a așteptat sinuciderea; ceea ce a fost un simulacru, nu a convins asupra faptului, sau a ideii!

    Atunci scriitorul a trebuit să elaboreze acțiunea, la cererea publicului a rescris că nu era vorba de „iubire”, iar la cererea criticului (scriitorul) a reiterat idea; că omul poate trăi fără a fi iubit.