 |
| mycenean gate at messenia |
Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.
Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.
În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.
A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.
În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.
Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.
Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.
Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.
