Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006

Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

Le Mépris - Disprețul

 


Nu ultima reprezentare a lui Ulise, nu ultima peregrinare, nu ultimul „Le Mépris”.
Trăiesc constant călătoria; în așteptarea celei mai mari. Tovarășii sunt în jurul meu, peregrinează și ei, se rătăcesc și ei, la fel ca mine -oamenii.

Totuși, acest film: „Le Mépris”, ascunde ceea numai adevărații călători prin viață pot simți, o bandă uleioasă, lipicioasă, care se strecoară prin mersul celui ce se avântă, avânt nechibzuit de-a petrece prin viață. Ceea ce te ține lipit locului, lipsit de darul avântării, este tocmai nepăsarea, mai apoi disprețul. Ultimativ fiind disprețul, ce are darul nechibzuinței, ce face ca lumea să se spargă, lipsită de orice rezistență umană, dorință de-a a celebra contemplarea. Căci în engleză filmul este tradus în „Contempt”, ceea ce pentru profani ar însemna exact felul de a privi lucrurile -în contemplare. Dar oare nu acesta este disprețul ? nu felul acesta de-a ridica ochii spre cer în căutarea zeilor, ochi întrebători, contemplativi...

Nu cred că Jean-Luc Godard a pus pe masă toate cheile, toate lacătele spre a fi măcar sparte, dacă nu deschise, misterul deschis, evaporat să dea naștere duhului, dorinței, care vine și deschide la rândul ei lumea. Atunci, în mintea celui indus, de deschidere, de duh, lumea pare de cristal, optica ei foarte clară îl face pe privitor să se rătăcească, la unghiuri subtile, cadrul se mărește sau se micșorează spontan, împiedecarea urmează.

Priviți acest film asemeni unei transpoziții, fiecare dintre noi putem fi personajul, ceea ce nu înlătură misterul.