Evadarea

Odată prinşi, odată salvaţi de evadare şi de toate riscurile pe care le implică sensurile noii libertăţi căpătate printr-o promiscuitate dinamică a celor ce trebuiau să vegheze asupra suprimării acestui sens de libertate, de fapt totul este elaborat fals.
Evadaţilor, celor care ar dori să suprime sensul îngrădirii lor, merită pedeapsa celor ce ar trebui să pândească la orice stimul la care aceştia, primii, reuşesc să-şi completeze matricea matematică a evadării. Dacă de gardieni este vorba, atunci ducem mai departe efortul lor: pedeapsa lor, prin care ei devin "deţinuţi", lipsiţi de orice orizont personal, cuprinşi şi suprimaţi de o lume prea modernă pentru slujba lor. Pedeapsa, dacă ea este completarea acestei fraze, devine o fraternitate cu ucigaşul, violatorul, hoţul în cel mai bun caz, prin care "zidul" se fereşte de razele soarelui reflectate din interiorul teritoriul cuprins de el. Afară este finisat, "apreciat" prin ultimele tehnologicii constructiviste, cuprins chiar de "grafitti" a unor studenţi, iar în interior, lăsat; cu primele incertitudini ale primilor deţinuţi şi cu ultimele păreri ale primilor frustraţi: sentinţe, răzbunări, urmate de speranţe, refulări şi rătăciri.
Într-o scurtă încheiere, într-o incertitudine a evadării; este vinovat inclusiv "zidul"!

Apelul înţelepţilor...

...dacă am putea pricepe prostia, atunci s-ar putea întâmpla un lucru fericit pentru noi. Prin această înţelegere am deschide o fereastră şi un aer subtil şi naiv ne-ar umple nările atât de mult încât această hiperventilaţie ne-ar leşina de fericire. De aceea noi nu spunem că am înţeles, ci numai că am învăţat; nici măcar nu aprobăm, doar îndrumăm.

Galben | Roşu

belt

Niciodată vreo invenţie, vreo inovaţie nu se aplecase asupra spiritului uman în dorinţa sa de adormire, în curiozitatea lui de-a se regăsi într-o lene continuă; cum a fost "centura", sau "colierul", numit aşa de partea feminină a rasei noastre.
La început, această tehnologie nu-şi găsi adepţi în rândul generaţiei care a inventat-o, în schimb tinerii au adoptat-o imediat, ca pe un piercing sau mai degrabă cum am învăţat; ca un protest.
Nu simplitatea ei era o curiozitate, nu faptul că ajunsese să coste mai nimic, nici măcar lipsa ei nu crea dependenţă în schimbul promisiunii. Promisiunea că vei trăi mai mult, mult mai mult decât îşi putea închipui oricine. "Centura" purtată ca o curea la bărbaţi, sau colier la femei putea să te adoarmă instantaneu la atingerea într-un punct numai de tine ştiut. Puteai economisi timp, mult timp având în vedere numai somnul, dar şi acele clipe de plictiseală, de angoasă, de incertitudine pe care le aveai în cursul minunatei tale vieţi. Ştiinţa spunea că în acele momente "de somn special", corpul tău nu înregistra trecerea timpului ca pe o ardere, ci se concentra asupra conservării. Este adevărat că nu visai nimic, dar asta s-a rezolvat ulterior prin inducerea rapidă a undelor alfa unui somn scurt şi intrarea ca trenul în gară în lumea viselor.
Dintr-o dată viaţa omului s-a dublat. Codul civil şi penal s-a schimbat; un om nu putea fi cercetat, intervievat, condamnat etc. în timp ce se afla în "somnul centurii". Nici impozite nu se plăteau, totul se amâna, dobânzile îngheţau, comisioanele se anulau şi toate acestea numai pentru faptul că omul "dormea", se conserva.
Dintr-o opţiune îşi potrivea timpul, îşi regla durata somnului. Dintr-o dată putea traversa ani, zeci de ani şi numai aşa boli incurabile au devenit simple răceli.
Existau instituţii unde pentru un somn de lungă durată trebuia să-ţi rezervi un loc, în rest se putea "dormi" acasă şi chiar în taxi, la cinematograf dacă filmul era plictisitor, sau în vreo sală de aşteptare dacă această "aşteptare" devenea prea lungă. Totul, sau aproape totul era preţuit în privinţa "timpului". Nu mai exista etichetă morală când această dorinţă era emancipată, "somnul" era pe primul loc, dealtfel "timpul", secundele pe care le numără ceasul erau cele mai valoaroase şi cum am spus totul se putea amâna. Unii oameni se trezeau pentru o clipă, tot într-o clipă întrebau ceva şi în cealaltă adormeau din nou. Uneori trebuia să dureze ceva mai mult; li se înmâna divorţuri, moşteniri, condamnări, diferite plăţi, orice ce trebuia salvat în acele minute premergătoare unui vid pe care individul îl alegea. Recordul era de nouă ani. Această absenţă era o revelaţie pentru medici, constatarea principală era o dezhidratare destul de pronunţată, dar care a fost recuperată rapid. Totuşi urmele unei astfel de aşteptări păreau evidente, concluzia: nouă-zece ani însemna un an trecut într-o viaţa reală. Cam scump au spus unii, merge au spus alţii şi toate acestea pentru un nou început.
Ar trebui doar remarcat că generaţiile ce s-au perpetuat după invenţie au devenit din ce în ce mai zgârcite cu "timpul". Tinerii se despărţeau, iar băiatul nu se mai întorcea acasă, ci "dormea" în confortul maşinilor electrice; a doua zi o lua de unde rămăsese. El, masculul câştigase câteva minute faţă de ea, femela; şi asta nu era totul: scena se repeta la cumpărături, la machiaj şi chiar la toaletă. Faptul că dezhidratarea dăuna la un timp prea îndelungat legat de "centură" a fost rezolvat: "instituţiile" se ocupau de hidratare, contra cost binenţeles şi asta în avans, firesc nu-i aşa! Specialişti au răsuflat uşuraţi, nu este vorba de un an la zece, ci doar de o lună. S-au stabilit alte recorduri.
Exemplu care o arăta pe soţie întrebându-l pe soţ, după ce acesta "îşi dăruise un somn de un an", dacă nu vrea să divorţeze şi răspunsul acestuia: "Miroşi încă bine!" era uitat.
Între timp au apărut legile prin absenţă.
Nici o legătură nu mai putea perpetua existenţa individului "în somn" cu o realitate ce se făcea din ce în ce mai greu definită. Fiul lăsa moştenire tatălui; fiica putea să-şi crească strănepoata ca propria fiică. Oamenii nu că au devenit singuri, ci pur şi simplu involuau: "centura" dădea deja dependenţă.
Într-o fugă prin timp, oamenii au uitat cine sunt şi care este menirea lor. Natalitatea slabă cum era mai dădea o şansă, în schimb când primii oameni expuşi la zeci de ani de "somn" au fost uitaţi să fie hidrataţi, pentru că cei care trebuia să facă asta erau la "somn" şi tot aşa... a fost picătura care vărsat paharul. Oamenii mureau pe capete pentru că atunci când se trezeau nu mai era nimeni care să aibă grijă de ei. Purtaţi într-o lume tehnologic superioară, faţă de cea în care au pornit, se rătăceau în absenţa unor "ghizi" calificaţi. Da, erau şi roboţi, dar pentru energie, pentru munca primară, pentru existenţa planetei, nu neapărat pentru a omului. Şi oamenii tot fugeau în timp, încercau să se grupeze, să aibă grijă unii de alţii în "timpul somnului". Omenirea murea şi ea nu ştia, dormea.

Siguranţa mea

Există în jurul meu o arie, pe care eu o definesc ca fiind aria mea de siguranţă. Este la fel ca aria uscată pe care o lasă umbrela în bătaia ploii. Binenţeles arie mult mai mică decât a umbrei pe care o lasă soarele; există şi bătaia vântului.

Marele pictor şi Micul pictor

Marele pictor trebuia să termine "marea pictură" de acum în trei zile. Regele se plictisise deja în marea lui aşteptare şi răbdare, trecuseră multe luni de când ultimul termen fusese amânat. Nu mai exista niciun ultim termen, doar o epuizare nervoasă mânată de acea curiozitate infantilă pe care regele o moştenea de la tatăl său. În urma nesomnului şi a nenumăratelor întrebări, regele mai trăgea câte-o criză de epilepsie. Curtea se agita, se răsfoiau manuale de medicină, se trimiteau depeşe către universităţi în căutarea unor medici mai buni, toate acestea de fapt în aşteptarea marii dezveliri a "marii picturi".
Acum regele se săturase şi dădu un ultimatum; de azi în trei zile va trebuie să vadă "marea pictură".
"- Nu se poate aşa de repede, trebuie să pregătesc locul unde o voi expune!" se plânse Marele pictor.
"- Pe malul lacului ne întâlnim, dacă ai nevoie de alte materiale nu ezita să mi le ceri!" şi regele plecă.
Poate că pictura era gata demult, poate că nici măcar nu era începută, nimeni nu ştia. Marele pictor se ascundea în capela familiei regale şi în penumbra morţilor regali concepea arta vizualului ca pe-o nălucă. Nimeni n-avea voie să se apropie. Locul era păzit.
A doua zi pe malul lacului căzură doi ulmi înalţi; doborâţi pentru a face loc scenei care trebuia să primească "marea pictură" şi alaiul de privitori. Zgomotele nu conteniră nici noaptea. Greierii speriaţi, fugiseră. A doua zi se schimbase brusc meniul la palat, nimeni nu prinsese niciun peşte. Aceştia la rândul lor fugiseră în adâncuri, cel puţin pentru o vreme. Cearceafuri mari, albe, umflate de vânt împrejmuiau scena. Toate astea pentru ca nimeni să nu vadă ce se-ntâmplă acolo. Cearceafurile ridicate pe pari înalţi interziceau oricărui curios să vadă ceva, chiar şi de la palat, de peste lac, cu un ochean puternic nu se vedea decât alb.
Trecuse aproape tot timpul: două zile. Greierii nu cântau, peştii nu se arătau.În noaptea ce urmă, "Marea pictură" ieşi la lumina lunii ca o mireasă în aşteptarea Luceafărului. Marele pictor o dezveli pe scena înaltă şi o privi în lumina palidă, clară a lunii. Îngenunche. Se ridică încet, căci vârsta nu-i îngăduia mişcări rapide şi parcă tot vârsta nu-i mai lăsa loc nici de idei sau de creaţie, de nebunie... Ieşi printre marile cerceafuri şi chemă paza. Se auziră doar ordinele scurte ale şefului şi zgomotele metalice ale armelor.
Între timp, în toate aceste zile, Micul pictor se tot învârtea prin sat, dornic de-a fi băgat în seamă. Micul pictor abia mergea la şcoală de un an şi tot satul ştia de talentul său. Micul pictor revoluţionase arta zugrăvitului. Picta cu prune şi căcat de câine, zidurile nu sufereau deloc şi ici colo ploaia îşi făcea datoria şi mai spăla ceva, dar urmele rămâneau ca nişte umbre pe care multe straturi de var abia le puteau adormi.
Micul pictor nu avea hârtie şi nici creion, dar popa satului, milostiv din fire îi mai dăruia din când în când bucăţi de carton. Toate acestea cu promisiunea din partea Micului pictor ca aceste bucăţi să fie desenate şi să se întoarcă înapoi la el. Şi se-ntoarceau.
Acum este seară şi Micul pictor dă cu băţul în lac, niciun peşte nu sare, precum am scris.
Plictisit se ridică şi priveşte la albul imens ce se rostogolea pe lac. Un cearceaf luat de vânt venea spre el. Nu se sperie, cu toate că părea o arătare din altă lume, ci doar se lăsă pe spate şi lăsă ca vântul să treacă deasupra lui. Când se ridică şi privi în spate, cearceaful îmbrăţişa luna.
Micul pictor privi spre lac şi ocoli prin pădure vreme bună până văzu în faţa lui păsări imense, albe, ce se zbăteau să zboare în lumina palidă, clară a lunii. În mijlocul lor o pictură imensă, păzită de soldaţi ce dormeau şi visau probabil ca cheful ce avea să vină.
Tremurând Micul pictor scoase o bucată de hârtie şi desenă ceva în grabă, dar nu putea, de aceea se aşeză pe un cearceaf şi desenă cu cărbunele. Cînd veni norul pe lună fugi cu cearceaful.
Ajuns în sat, se aşeză pe prispa micii biserici ţinând cearceaful în mână ca pe o lebădă. Îi era frică să nu zboare din braţe pasărea şi odată cu ea sufletul lui. Intrase în biserică prin spate, ştia el prin ce geam deschis să se strecoare. Micuţ şi plăpând, deschise, cu greu, mai târziu uşa şi cără vopsele afară şi le aşeză pe prispă. Privind luna de peste umăr, Micul pictor îşi începu "mica pictură". Pe zidul alb, imaculat şi pur al micii biserici apărură forme. Fugi repede şi se întoarse târâind un scaun, care se înfipse în iarba umedă din aproprierea zidului, se urcă şi continuă. Se frecă cu iarbă pe mâini, după ce se pişase repede de pe scaun şi continuă. Curbele făceau ca zidurile să pară mai înalte, să se aplece apoi şi la urmă să se înalţe.
Dimineaţa care veni, îl găsi pe Marele pictor deja în picioare, îngrijindu-şi barba, dinţii şi unghiile.
Regele era treaz şi el. Ordonă scurt să vină micul dejun căci era tare grăbit să mergă la lac.
Micul pictor adormi lângă zidul umbros la bisericii.
Când alaiul se puse în mişcare, Marele pictor deja era pe scenă, aranja de zor toate detaliile. El însuşi vâslise şi traversă lacul în grabă. De sus, de pe scenă privea prin ochean cum alaiul pornise şi cobora spre sat, alene; ca mai apoi să se întoarcă pe drum în sus, prin pădure spre el. Era o ocazie ca sătenii să-l vadă pe rege şi aceştia deja îl aşteptau la intrarea în sat, cu mic, cu mare, cum se spune.
Preotul cu învăţătorul dărui unui dregător o statuie de lemn, acesta se-ntoarse şi se urcă în trăsura înaltă, care oprită acum părea că umbreşte tot satul. Regele primi darul şi mulţumi. Preotul făcu semnul crucii şi învăţătorul se întoarse spre micul cor de copii care începuseră să cânte Ave Maria. Regele trecu mai departe şi sătenii îl urmară încet, copiii încă se mai auzeau.
Ajuns în mijlocul satului, privi biserica, sfântă şi atît de albă. Pe unul din zidurile laterale aflate în penumbră se zărea ceva. Regele îi chemă pe cei cu scările, coborâ. Se apropie de biserică şi privi peretele acesteia, apoi pe jos un copil cu un cearceaf strâns la piept dormea, se întoarse. Înainte de a se urca îl auzi pe preot care venea în fugă, împiedecându-se mereu în sutană, îl aşteptă. Acesta gâfâind încercă să-i spună ceva. Regele dădu plictisit din cap şi arătă spre biserică, apoi spre copil şi urcă. În urma sa preotul se întoarse spre locul lui.
Regele plecă şi preotul privi zidul. Teiul ce trebuia tăiat, căci ramurile sale atacau acoperişurile bisericii părea că se continuă pe zid, se metamorfoza cu albul de var şi începea o călătorie în urma căreia se vedea tot ţinutul, toată ţara. Se vedea palatul regelui şi lacul, satul şi muntele, râul şi oamenii. Într-o înghesuială haotică se puteau distinge flamurile de pe turnul nordic, vulturii în zbor şi peştii din lac. Încolo, spre apus, la pădure ploua. Sub arborii seculari se adăposteau căprioarele.
Tot la pădure ajunse şi regele, apoi urcă încet spre locul unde râul se vărsa în lac şi spre scena imensă croită din cei doi ulmi. Veniseră cei cu scările şi regele coborâ, apoi urcă repede pe scenă şi lipsit de protocol, trase repede pânza albă şi imensă ce acoperea "marele tablou". Privi.
Se dădu câţiva paşi în spate şi privi peste umăr, spre sat peste lac. Chemă doi dregători şi se tocmi cu aceştia, vântul le acoperi vorbele, şoaptele.
Marele pictor veni repede, parcă chemat, dar nu ajunse la rege, îl prinseră doi soldaţi; din cei ce păziseră cu o noapte înainte "marele tablou". La un semn îl traseră în pădure, de acolo vântul aduse doar un icnit slab.
Regele coborâ de pe scenă şi în urma lui soldaţii dădeau foc acesteia.

Marele arhitect + Marele constructor

Amândoi s-au întâlnit la mine spre seară. Ascunşi sub via veche plantată de tata, ne-am ferit de-o ploicică. Acolo, ascunşi în verde am băut din vinul distilat în spatele grădinii şi-am mâncat din pepenele verde îngheţat în frigider.
După o oră de discuţii am trecut la fapte.
Marele arhitect n-a ezitat să se ridice şi să închine un pahar în cinstea viitoarei construcţii. Cu planurile pe masă a început să-mi explice isteric ce înseamnă o nouă casă, o nouă viziune asupra habitatului uman. În timpul acesta, Marele constructor a terminat sticla: a doua pe care am adus-o, mai dădea şi din cap la spusele Marelui arhitect, pentru ca lichidul să ducă mai bine la vale.
Mai târziu un pic am bătut palma, Marele arhitect îmi proiectează o casă şi Marele constructor mi-o va construi.

...

Veveriţa

Nu vi s-a dezvelit nici o statuie? Nu întrebaţi; de ce? Nici dacă meritaţi?
Simplitatea prin care reuşiţi să vedeţi întrebarea se referă la un viitor inaccesibil, de aceea ocoliţi răspunsul. Sau dacă totuşi reuşiţi să răspundeţi repede prin: "NU!", ceea ce nu derutează pe nimeni, veţi vedea această veveriţă care a devenit "statuie"!

Cer

Niciodată copilul privind cerul, cu stelele ciocnindu-se nu a anticipat cataclismul; erau fie avioane, fie sateliţi. Mai târziu înţelegând lucru ăsta a început să-i fie frică!

Teroarea realităţii

"...lumea politicii nu e compusă din moralişti şi intelectuali - e o lume guvernată întotdeauna de abilitate, viclenie, simţul compromisului şi simţul intrigii. Adevărul, profunzimea sufletească şi onoarea nu îi sunt caracteristice politicii parlamentare. Apare însă o întrebare: există oare un canon de valori mai înalte şi mai nobile decât lupta pentru putere şi bani, decât jocul de ambiţii şi invidii după care se conduce această politică?"

Adam Michnik, ed.Polirom 2009,Mărturiile unui disident convertit, Fi-vei destul de ticălos, XI pag. 139.

Marele Scriitor

- Ce zi este astăzi?
- Joi.
- Şi ce an?
- Anul ăsta!
- Atunci astăzi s-a trezit Marele Scriitor; undeva în lumea asta! – spunând aceste cuvinte bibliotecarul se dădu jos de pe scară. Când mai avea o treaptă de coborât, întâlni figura mirată a contabilului; mult mai înalt ca el şi care ţinea în mână un registru de evidenţă. Odată coborât de pe scară, el remarcă:
- Astăzi am pierdut trei volume, paisprezece ziare şi o broşură!
Contabilul deschise registrul, răsfoi ceva pagini şi completă:
- Aşa este, dar din cele ce am cercetat în registru doar un singur volum este lipsit de copie.
- Nu ne facem griji!
- Aşa este domnule, nu ne facem griji!
Contabilul se aplecă, ridică un catalog gros de la picioarele sale, îl puse pe scară şi începu să-l deschidă cu grijă. O treime, apoi mai mult şi câteva pagini după care se opri. Ţintui cu degetul arătător rândul scris într-o caligrafie rotundă şi uşor aplecată:
- Das Buch Pragranum, ediţia din 1903, Leipzig...
- Da, Paracelsus; sperăm că o va scrie toată, completă bibliotecarul. - Să terminăm mai repede rândul ăsta.
Obosit, mută scara; aceasta, târâtă, ridică praful de pe podele. Contabilul rămase cu imensul catalog în braţe. Ţinându-l ca pe un nou născut, îl aşeză încet jos, aşa, deschis. Cu grijă îl închise mai târziu.
- Trebuie să ajungem la timp ca să deschidem scrisorile, să notăm adresele, să identificăm cărţile...
- Asta este treaba ta, îl întrerupse bibliotecarul pe contabil. Deja cocoţat la trei metri răsfoia o ediţie princeps, de jos contabilul nu o putea identifica; luase doar registrul în mână şi aştepta. Nu-l interesa ce avea de făcut după asta, ci doar dorea să se termine acum.
- 1a8234d!
Se întoarse la catalogul său imens lăsat cu câţiva metri în spate, murmură ceva şi se aşeză pe jos. Reluă întorsul filelor: lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine. Lumina seacă pâlpâi puţin.
- Vin şi ceilalţi, spuse de sus cu o bucurie evidentă bibliotecarul.
- Nu găsesc...
Lumina reveni la normal, la albul ei strălucitor, sec şi singur.
- ... ultima pagină scrisă este 307!
- Notează calibrul; ajunge pentru azi - bibliotecarul puse înapoi cartea şi coborâ din nou.
Contabilul cără catalogul şi-l aşeză pe o masă aflată la capătul rândului, se întoarse înapoi după registru îl deschise pe masă, semnă undeva şi-l lăsă deschis.
Amândoi, tăcuţi, se îndreptară spre o uşă aflată undeva în spate.
Deschiseră uşa şi fură întâmpinaţi de alţi doi, îmbrăcaţi la fel, grăbiţi la fel. Se salutară scurt şi dispărură în întunericul de pe hol.
Ajunşi în vestiarul luminat îşi dădură peste cap togile albastre, după ce înainte îşi dezgoliseră capul de capişoanele de lână pline de praf. Acum arătau mult mai tineri, erau de fapt chiar tineri şi lumina asta nouă de vestiar le dezvăluia toate trăsăturile fizice.
- După ce treci calibrul în calculator, treci pe la mine? întrebă cel căruia i se zicea „bibliotecarul”.
- Cred că mă întind puţin, răspunse cel căruia i se zicea „contabilul”.
- Ieşim diseară?
- Vii singur?
- Nu!
Intraseră la duşuri, fiecare se spălă în timpul său şi de aceea nu se mai întâlniră la ieşire.
Seara veni repede.
Veni şi seara, veni şi-o ploaie. Ploaia în schimb se grăbi doar să alunge trecătorii şi să lipească praful de asfalt. Seara se transformă într-o noapte ternă.
La două străzi de căminele studenţeşti, un bistro plin lume şi lumină făcea notă discordantă în cartierul intrat în beznă.
La una dintre mesele lungi erau mulţi studenţi; înghesuiţi, zgomotoşi, veseli. Acolo eram şi eu invitat, acolo am făcut cunoştinţă cu „contabilul” şi cu „bibliotecarul”. Binenţeles că acestea erau porecle, căci mai erau şi alţi „contabili” şi „alţi „bibliotecari”. Acolo unde erau mai mulţi împreună, îi numeam cu două cuvinte: „bibliotecarul blond”, „pleşuv”, „leneş”; „contabilul rece” şi „contabilul maxim”, dar pe lângă aceştia mai erau şi „arhivari”, „călăuze”, „curatori” şi nu mai ţin minte. Aceste porecle le aveau pe perioada studenţiei, mai ales erau folosite des în practica pe care o făceau la institutele culturale ale oraşului. Mai târziu unii le purtau chiar toată viaţa.
Mesele pline de halbe, pahare şi sticle arătau semnele unui chef straşnic, totuşi discuţiile interminabile şi subiectele nu arătau asta.
- Nici azi, Marele Scriitor nu va termina „Metafizica” lui Aristotel, am măsurat „calibrul” şi dacă merge în ritmul ăsta îi mai trebuie vreo treizeci de „treziri”, având în vedere că o trezire ţine un an după care mai doarme încă un an... spuse „contabilul rece”.
- La noi, Marele Pictor nu mai termină „Gioconda” lui DaVinci, abia i se vede faţa, nici nu ne putem da seama dacă este bărbat sau femeie, completă „curatorul vesel”.
- Ha, ha, ha râseră ceilalţi.
- Noi avem un şarpe care iese dintr-o stâncă de marmură de vreo 10 ani, cel puţin aşa mi-a spus un profesor, habar n-avem ce este acolo, voi măcar ştiţi.
- Unde este asta? întrebă „bibliotecarul blond”.
- La demisol, sub scară, unde altundeva? reluă „arhivarul secretos”.
Am privit o clipă la ei şi cuprins de aburii de alcool nu i-am mai auzit pentru o vreme. Mă gândeam doar la statutul meu de student invitat, de pe alte meleaguri, prea departe de aici pentru a înţelege ce se-ntâmplă.
Când mi-a expirat viza, a trebuit să plec şi niciodată n-am putut să mă reîntorc. Terminând studiile, am fost repartizat într-un judeţ aflat la marginea ţării, în nord, de unde în faţa mea se termina totul şi nu mai începea nimic.
Mă gândeam totuşi, la neştiinţa mea; la acele opere, scrieri, tot ce ţinea de cultură; la ceea ce se petrecea acolo. Mult timp am crezut că era vorba de-o farsă, de glumă proastă pusă la cale încă de aici. Cine era Marele Scriitor? sau Marele Pictor? sau Marele Sculptor? şi tot aşa. De ce acolo lucrurile se petreceau altfel?
Tot drumul până acolo durase două nopţi, într-un tren aproape gol, vegheat doar de mulţimea de arbori aflaţi în pădurile nesfârşite din preajma căii ferate. Ziua dintre nopţi trecuse repede, împreună cu ceilalţi colegi, cu unicul profesor ne-am antrenat într-un joc de cultură generală prin care trebuia să ghicim operele literare ale anului care le-a creat şi invers. Eu fiind deja specializat pe anul 1900, am putut repede răspunde la întrebarea „Când s-a născut – Interpretarea viselor ?”. Căci o operă literară, pictură sau altă formă de artă, nu are creator, ci an în care ea s-a născut, la fel ca noi oamenii. Purtând un nume o putem deosebi de celelalte; aşa cum noi ne naştem în Institut şi opera se naşte tot acolo, fiecare cu anul său. Este adevărat un om o dăruieşte celorlalţi, dar anul o crează şi o leagă de umanitate.

puţin din Mao

Revoluţia nu este o cină socială,
Un eveniment exact,
Un desen sau o brodeză;
Nu poate fi făcută cu... eleganţă şi curtoazie.
Revoluţia este un act de violenţă.
(MAO TSE-TUNG)

Acesta este motto-ul filmului "Giù la testa (1971)", cunoscut şi ca "A Fistful of Dynamite" ("Duck You Sucker")
http://www.imdb.com/title/tt0067140/
...restul dacă vreţi.

Simplitatea prin care se ignoră orice în favoarea violenţei a creat revoluţia. Amănuntele nu contează, asta a dorit să spună Mao; mai târziu cu 40 de ani americanii le numesc victime colaterale pe aceste amănunte. Ceea ce este ignorat de fiecare dată este omul; cei ce croşetează abil firele unor naţiuni nu se opresc la un fir de păr de pe covor, chiar dacă le aparţine.

L'affaire du « Sarkozy je te vois »

http://maitre-eolas.fr/2009/05/15/1413-l-affaire-du-sarkozy-je-te-vois

http://www.hotnews.ro/stiri-international-5885688-instanta-franceza-iertat-profesorul-care-strigat-sarkozy-vad.htm
Articolul de pe HOTNEW, mai jos

A ajuns in fata justitiei pentru ca a strigat in public "Sarkozy, te vad". I s-a intamplat unui profesor francez de filosofie, care si-a exprimat furia fata de liderul de la Elysee lansand o lozinca pe care politistii au considerat-o "injurioasa", scrie AFP. Evenimentul a avut loc pe 27 februarie 2008, cand fortele de ordine efectuau un control in gara Saint Charles din Marsilia; dupa mai bine de un an, justitia franceza a pus capat procesului si l-a achitat.

Procesul a suscitat numeroase polemici si a fost indelung criticat in presa din Hexagon si de oamenii politici; asa se face ca sintagma "Sarkozy, te vad" a devenit celebra, fiind "confiscata" imediat de criticii lui Nicolas Sarkozy.

Politistii au decis ca autorul unei astfel de lozinci trebuie deferit justitiei, pentru "limbaj injurios si tulburarea linistii publice", potrivit AFP. Judecatorul a hotarat, insa, vineri ca sintagma lansata in gara, la o ora de varf, poate fi asimilata "zvonurilor normale" dintr-un astfel de loc. Chiar daca "Sarkozy, te vad" ar putea fi catalogata "nedreapta si deplasata", "nu-i vad caracterul ofensator", a explicat judecatorul.

De la alegerea din 2007, Nicolas Sarkozy nu a ezitat sa-i aduca in fata tribunalului pe cei care au adus atingere dreptului sau la imagine, scriu jurnalistii francezi. Nu mai departe de anul trecut, presedintele a solicitat in instanta retragerea de la vanzare a unei papusi cu chipul sau. Intr-un interviu publicat saptamana aceasta de Nouvel Observateur, Sarkozy a declarat, insa, ca este "ridicol" ca profesorul sa fie urmarit. In acelasi timp, purtatorul de cuvant al guvernului, Luc Chatel, a calificat aceasta procedura "un nefericit exces de zel".
________________________________ sfârşitul articolului

Expresia are caracter oracular, este ca o umbră care trece. În urma ei vine lumina.
Faptul că în acest început de secol un om a putut arunca un asemenea "blestem" mă face să fiu optimist în raport cu specia umană. Adevărat că acest om mai era şi profesor de filozofie. Dacă profesorul era de istorie era şi mai grav, dacă era de matematică totul trebuia să se termine în această teoremă şi preşedintele devenea acea variabilă comună tuturor; un om obişnuit. Se pare că opoziţia politică a trecut de partea fizicii, a postulat expresia şi ea devenit asemeni "canalelor lui Schiaparelli" de pe Marte. Confuzia era necesară, evenimentul regretabil, decizia justă.
Necesitatea unor asemeni manifestări, fie ele inoportune, devin exotice în aceste momente de criză, mai mult sau mai puţin criză reală.
Într-o reflectivitate prezentă, Noica scria în Jurnalul Filozofic: "Omul ştia. Eu nu ştiam încă, dar el ştia - tot ce era de ştiut pentru ceilalţi." *

_____________________________
* C. Noica, Jurnalul Filozofic, Humanitas 2008, pag.13 sus