belt

Niciodată vreo invenţie, vreo inovaţie nu se aplecase asupra spiritului uman în dorinţa sa de adormire, în curiozitatea lui de-a se regăsi într-o lene continuă; cum a fost "centura", sau "colierul", numit aşa de partea feminină a rasei noastre.
La început, această tehnologie nu-şi găsi adepţi în rândul generaţiei care a inventat-o, în schimb tinerii au adoptat-o imediat, ca pe un piercing sau mai degrabă cum am învăţat; ca un protest.
Nu simplitatea ei era o curiozitate, nu faptul că ajunsese să coste mai nimic, nici măcar lipsa ei nu crea dependenţă în schimbul promisiunii. Promisiunea că vei trăi mai mult, mult mai mult decât îşi putea închipui oricine. "Centura" purtată ca o curea la bărbaţi, sau colier la femei putea să te adoarmă instantaneu la atingerea într-un punct numai de tine ştiut. Puteai economisi timp, mult timp având în vedere numai somnul, dar şi acele clipe de plictiseală, de angoasă, de incertitudine pe care le aveai în cursul minunatei tale vieţi. Ştiinţa spunea că în acele momente "de somn special", corpul tău nu înregistra trecerea timpului ca pe o ardere, ci se concentra asupra conservării. Este adevărat că nu visai nimic, dar asta s-a rezolvat ulterior prin inducerea rapidă a undelor alfa unui somn scurt şi intrarea ca trenul în gară în lumea viselor.
Dintr-o dată viaţa omului s-a dublat. Codul civil şi penal s-a schimbat; un om nu putea fi cercetat, intervievat, condamnat etc. în timp ce se afla în "somnul centurii". Nici impozite nu se plăteau, totul se amâna, dobânzile îngheţau, comisioanele se anulau şi toate acestea numai pentru faptul că omul "dormea", se conserva.
Dintr-o opţiune îşi potrivea timpul, îşi regla durata somnului. Dintr-o dată putea traversa ani, zeci de ani şi numai aşa boli incurabile au devenit simple răceli.
Existau instituţii unde pentru un somn de lungă durată trebuia să-ţi rezervi un loc, în rest se putea "dormi" acasă şi chiar în taxi, la cinematograf dacă filmul era plictisitor, sau în vreo sală de aşteptare dacă această "aşteptare" devenea prea lungă. Totul, sau aproape totul era preţuit în privinţa "timpului". Nu mai exista etichetă morală când această dorinţă era emancipată, "somnul" era pe primul loc, dealtfel "timpul", secundele pe care le numără ceasul erau cele mai valoaroase şi cum am spus totul se putea amâna. Unii oameni se trezeau pentru o clipă, tot într-o clipă întrebau ceva şi în cealaltă adormeau din nou. Uneori trebuia să dureze ceva mai mult; li se înmâna divorţuri, moşteniri, condamnări, diferite plăţi, orice ce trebuia salvat în acele minute premergătoare unui vid pe care individul îl alegea. Recordul era de nouă ani. Această absenţă era o revelaţie pentru medici, constatarea principală era o dezhidratare destul de pronunţată, dar care a fost recuperată rapid. Totuşi urmele unei astfel de aşteptări păreau evidente, concluzia: nouă-zece ani însemna un an trecut într-o viaţa reală. Cam scump au spus unii, merge au spus alţii şi toate acestea pentru un nou început.
Ar trebui doar remarcat că generaţiile ce s-au perpetuat după invenţie au devenit din ce în ce mai zgârcite cu "timpul". Tinerii se despărţeau, iar băiatul nu se mai întorcea acasă, ci "dormea" în confortul maşinilor electrice; a doua zi o lua de unde rămăsese. El, masculul câştigase câteva minute faţă de ea, femela; şi asta nu era totul: scena se repeta la cumpărături, la machiaj şi chiar la toaletă. Faptul că dezhidratarea dăuna la un timp prea îndelungat legat de "centură" a fost rezolvat: "instituţiile" se ocupau de hidratare, contra cost binenţeles şi asta în avans, firesc nu-i aşa! Specialişti au răsuflat uşuraţi, nu este vorba de un an la zece, ci doar de o lună. S-au stabilit alte recorduri.
Exemplu care o arăta pe soţie întrebându-l pe soţ, după ce acesta "îşi dăruise un somn de un an", dacă nu vrea să divorţeze şi răspunsul acestuia: "Miroşi încă bine!" era uitat.
Între timp au apărut legile prin absenţă.
Nici o legătură nu mai putea perpetua existenţa individului "în somn" cu o realitate ce se făcea din ce în ce mai greu definită. Fiul lăsa moştenire tatălui; fiica putea să-şi crească strănepoata ca propria fiică. Oamenii nu că au devenit singuri, ci pur şi simplu involuau: "centura" dădea deja dependenţă.
Într-o fugă prin timp, oamenii au uitat cine sunt şi care este menirea lor. Natalitatea slabă cum era mai dădea o şansă, în schimb când primii oameni expuşi la zeci de ani de "somn" au fost uitaţi să fie hidrataţi, pentru că cei care trebuia să facă asta erau la "somn" şi tot aşa... a fost picătura care vărsat paharul. Oamenii mureau pe capete pentru că atunci când se trezeau nu mai era nimeni care să aibă grijă de ei. Purtaţi într-o lume tehnologic superioară, faţă de cea în care au pornit, se rătăceau în absenţa unor "ghizi" calificaţi. Da, erau şi roboţi, dar pentru energie, pentru munca primară, pentru existenţa planetei, nu neapărat pentru a omului. Şi oamenii tot fugeau în timp, încercau să se grupeze, să aibă grijă unii de alţii în "timpul somnului". Omenirea murea şi ea nu ştia, dormea.