Alunecarea

Pitagora

Ce greşeală făcui? Ce lucru rău făptuit-am?
Ce datorie-mi rămasă uitată, neândeplinită?
___________________________________
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 270
___________________________________
Nota spune că "aici avem confesiunea păcatelor, care se întâlneşte în atâtea religii; în Cartea Morţilor din Egipt, în buddhism, în creştinism etc. Cel mai amplu studiu asupra problemei l-a făcut R. Pettazzoni, La confessione dei pecati, I, 1929 etc.

Meeting

Locaţia, ziua şi ora au fost alese cu multă grijă cu mult înainte, ceea ce preşedintele nostru nu a ştiut. Nu a ştiut şi pentru că de la bun început s-a menţionat caracterul strict secret al acestei întâlniri. Mass media nici măcar nu trebuia să-şi închipuie o astfel de reuniune.
Într-un orăşel de câteva sute de mii de locuitori, într-un muzeu cu orar limitat din pricina sezonului închis, la etajul al doilea, în dreptul tablourilor unor suprarealişti uitaţi s-a hotărât termenii contractului.
Orăşelul era al nostru, marele oaspete a acceptat să vină chiar el, sau poate o sosie de a lui; asta numai preşedintele nostru poate să o ştie.
Cum întâlnirea dura prea mult, oaspetele se duse la fereastra ce dădea în curtea interioară a muzeului, dădu perdelele semitransparente la parte şi privi în jos. Gărzile de corp se alertară, dar acesta întorcându-se spre tablouri, le privi preţ de câteva secunde.
Orăşelul nostru este plin de copii, în urma recesiunii bărbaţii s-au întors de la servici mai devreme şi s-au pus pe făcut copii, apoi au băut: sau invers?
Muzeul avea o poartă imensă ce dădea într-o curte interioară, apoi venea altă poartă, şi altă curte; tot aşa. Poarta încovoiată de anii ce au trecut peste ea, lăsa loc liber pentru copii, să se strecoare în curtea plină de sarcofage şi fântâni din piatră, bănci şi boscheţi.
Marele lor preşedinte mai privi o dată roşul suprarealist din faţa lui şi-ntr-un gest amiabil îl chemă pe preşedintele nostru să privească şi el, în curtea interioară cum copii se jucau, se certau sau se împăcau. Strigăte neinteligibile traversau geamul şi-l făceau să vibreze.
Preşedintele lor deschise ferestra larg şi făcu un gest de rotaţie cu degetul arătător în jurul urechii lui drepte. Garzile din nou se alarmară, şi din nou se potoliră, ca la teatru!
De afară sunetele se înteţeau. Copiii s-au împărţit în două tabere. Unul dintre ei ieşi în faţa unui grup şi privi spre ceilalţi. Se scotoci în buzunare, scoase nişte floricele de porumb scofâlcite şi le aruncă în faţa oponentului. Apoi le strivi cu piciorul drept, alunecând peste ele de câteva ori; zgomotul fărâmiţării se auzi în toată curtea interioară, până sus.
" - Aşa voi face cu duşmanii mei! şi dacă tu vei fi cu ei, la fel vei păţi!" Apoi se-ntoarse spre ai lui zâmbind.
Mirarea se citi pe oaspete, intuind de fapt ce se petrecea. "Al nostru" chemă translatorul şi-i povesti la ureche întâmplarera; prea mult timp şi prea nepoliticos.
Translatorul povesti:
" - Aşa păţesc duşmanii mei, dacă nu-mi respectă teritoriul!" Apoi se-ntoarse spre "Al nostru" zâmbind.
Urmă o clipă de tăcere. Aerul se primenise, se destinse chiar şi într-o anvergură tovărăşească, preşedintele nostru chiar semnă.
Tratatul sau contractul nu ne-a fost favorabil, ceilalţi ne-au privit cu invidie sau dimpotrivă ne-au umilit mai tare. Rău n-am dus-o, dar parcă ţărişoara noastră a devenit mai mititică.
Ceea ce n-a ştiut preşedintele nostru este că toată întâmplarea a fost aranjată de preşedintele lor; chiar la noi acasă, cu copiii noştrii, cu întâmplările noastre. Teatrul pus la cale a fost minunat şi acum mă mai gândesc la floricelele alea. Acum peste mulţi, mulţi ani.

picture by:
http://www.americaslibrary.gov/jb/wwii/jb_wwii_stalin_1_e.html