Mamam

M-am sprijinit de scaun, între degetele mele ardea un lemn.
- Aşa este, ai vrut să fiu lângă tine, dar...
- Dar ce? Ceea ce eu am nu-ţi dau, de la mine, de la tact-tu, ce mai vrei?
- ...
- Aşa cum vrei tu a mai vrut şi tact-tu!
- Cum adică?
- Să plece la oraş, la şcoală, să se strice, să spurce familia cu visele de la oraş...
- Aşa cum nu mai lăsat pe mine; i-am răspuns de la uşă şi am mai privit odată camera din spatele ei.
Am mai privit odată copilăria pierdută între sobă şi patul înalt, pat de care te puteai rezema ca să priveşti lumina care se juca pe tavan; lumina ce scăpa prin uşa sobei. Pat de unde primeai primul căldura lemnelor înghesuite în sobă.
Am realizat că mama era atât de aproape de mine încât nu mai aveam loc să merg înainte. De fapt, înainte era camera unde am crescut... înainte era copilăria mea. Atunci pentru prima dată în viaţă am înţeles că înapoi era viitorul meu.
Viitorul meu era să mă întorc şi să ies pe uşă!