Câinele Andaluz

De fapt lanterna arăta calea câinelui; eu fiind chemat afară de o alarmă prost calibrată!
Ciudat la aceea oră să-mi ţiuie în ureche acele unde înalte ce mi-au agitat câinele.
Porni strâns în halatul meu de baie în căutarea acelui intrus ce mi-a alarmat senzorii şi căţeaua.
Drumul lung până la cea poartă de fier forjat ce dăinuia ca hotar, de secole, mi se păru o încălzire; sauna îşi făcea efectul!
Umbra câinelui era urmată de paşii lui; în spate, eu ca o călăuză, îi arătam calea, la lumina palidă a unei lanterne. Câinele vizualiza totul şi orice schimbare de teren era reflectată într-un zgomot scurt şi ascuţit.
După un timp în care el coordona mersul bun al lucrurilor, am ajuns la ceea ce se cheamă sfârşitul hotarului; un gard ostil de beton cu o altitudine de fier forjat ne închidea parcusul. Atunci am simţit nedumerirea în lesa care atingea pământul; în slaba ei tensiune; şi a lupoaicei ce venea spre mine.
Acum când povestesc, întins ca o iarbă; salvat de o secundă; nu reuşesc să rememorez amintirea!
De fapt, lupoaica m-a vânat pe mine!

Când vulpea se preface în câine

http://www.nytimes.com/slideshow/2008/02/21/arts/0224-EMER_2.html
Photo: Shuzo Uemoto/Honolulu Academy of Arts

Pentru că nu a putut visa, prinţul a chemat toţi constructorii din ţară şi le-a dat ordin de a clădi un palat. Palat pe care prinţul îl vizita noaptea şi pe care la lumina lunii îi vedea toate imperfecţiunile construite. Cursul apei de pe lângă palat a fost diguit, cu piatră grea, apăsată cu greu în lunca ei.
Nu pedepsea pe nimeni dacă nu-i plăcea vreun zid; dacă era aplecat, burtos sau cocoşat; ci îl atingea suav cu o nuia de salcie ruptă de pe marginea râului. În urma lui doi oameni îmbrăcaţi în negru, cu ochi iscoditori ieşiţi de sub năframă, cu două topoare imense izbeau cu putere ce atingea nuiaua prinţului. Prinţul privi în spate cum cădeau ziduri, parapete, ferestre...
Pentru că nu a putut visa, prinţul îşi petrecea noaptea inspectând construcţia şi obosit de atâta umblat se întinse sub o salcie de pe marginea râului. Râul îi fură nuiaua otrăvită, lăsată din mâna obosită.
După ani de zile prinţul visă: scurt! Când mâna căzută, atinse apa rece se trezi. Trezirea bruscă îi aminti visul. Visul aşteptat poate, visul decapat de pe suprafaţa apei; numai spumă...
"Fusese chemat ca om de rând, umil zidar, aplecat slujbaş al unui prinţ, pe al cărui domeniu el îşi avea coliba. Fusese chemat pentru a vedea dacă un zid din spatele unui grajd ce dădea să cadă, mai putea fi salvat. El a spus că nu!
A fost biciuit cu o nuia de salcie subţire şi grea, ce lăsă semne adânci până în suflet. Apoi peste două zile zidul căzu şi omorâ zidarul ce se chinuia la poalele lui să-l întărească. Când cineva ţipă,..." el se trezi şi privi nuiaua cum se lupta cu valurile, cu spuma apei.
Concedie în dimineaţa aceia toţi lucrătorii, cu tot cu arhitecţi şi maiştrii.
În douăzeci de ani, el cu două perechi de ochi iscoditori termină palatul din imagine.
Totul este o poveste, este adevărat, dar prinţul a fost primit de Budha, cel care a văzut "mortul"!

Mamam

M-am sprijinit de scaun, între degetele mele ardea un lemn.
- Aşa este, ai vrut să fiu lângă tine, dar...
- Dar ce? Ceea ce eu am nu-ţi dau, de la mine, de la tact-tu, ce mai vrei?
- ...
- Aşa cum vrei tu a mai vrut şi tact-tu!
- Cum adică?
- Să plece la oraş, la şcoală, să se strice, să spurce familia cu visele de la oraş...
- Aşa cum nu mai lăsat pe mine; i-am răspuns de la uşă şi am mai privit odată camera din spatele ei.
Am mai privit odată copilăria pierdută între sobă şi patul înalt, pat de care te puteai rezema ca să priveşti lumina care se juca pe tavan; lumina ce scăpa prin uşa sobei. Pat de unde primeai primul căldura lemnelor înghesuite în sobă.
Am realizat că mama era atât de aproape de mine încât nu mai aveam loc să merg înainte. De fapt, înainte era camera unde am crescut... înainte era copilăria mea. Atunci pentru prima dată în viaţă am înţeles că înapoi era viitorul meu.
Viitorul meu era să mă întorc şi să ies pe uşă!