“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
Se afișează postările cu eticheta autoportret. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta autoportret. Afișați toate postările
duminică, 1 iunie 2014
Autoportretul fiului
Îmi este greu să scriu că-l văd real pe cel ce a tras liniile acestui desen, că el ar fi fiul meu, la 11 ani. Că eu îl știu de fapt altfel, că acest autoportret nu este reușit pentru că nu-l reprezintă, pentru că eu știu asta ca tată.
Și dacă nu este așa, dacă mă înșel; eu ca tată. Dacă el este de fapt ceea ce eu nu pot vedea în realitate, iar oglinda care s-a desfășurat reprezintă ceea ce eu nu pot realiza ca imagine; eu-l lui cu adevărat.
Eu-l meu împotriva eu-lui lui. Cum greșesc tații... părinții, reprezentându-și singuri fantoșa copilului, nefiind artiști, nefiind observatori obiectivi, nefiind ceea poate ar trebui să fie; singurii învățători de pe lumea asta.
De aceea eu conjug foarte greu verbul acesta de posesie, de afiliere, de genă. Pentru mine, creația este o nimereală. Restul ce vine după, rezultă din suma coincidențelor prin care cineva poate spune mult mai târziu: eu.
Aici este marea noastră desfășurare de forțe; eu-l.
Astăzi, prin marea favoare prin care mi-a făcut-o fiul meu, mi-am desfășurat eu-l meu de fapt.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)