![]() |
| Dans în noapte - Gif cu sursă necunoscută |
≪ Ea se mișcă, ochii i se întredeschid.
Întreabă: Câte nopți mi-ai mai plătit?
Spui:Trei.
Ea întreabă: N-ai iubit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
Ea întreabă: N-ai dorit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
Ea întreabă: Nici măcar o singură dată, nici măcar o clipă? Îi spui că nu, niciodată.
Ea spune: Niciodată? Niciodată? Repeți: Niciodată.
Ea zâmbește și spune: Ce ciudat este un mort.
Și spune din nou: Și n-ai privit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
Ea întreabă: Atunci ce privești? Îi spui: Orice altceva.
Ea cască și se întinde, tace. Zâmbește și adoarme iar. ≫
Marquerite Duras, Maladia morții
Escher a deschis un drum, a strâns toată geometria lui Leonardo da Vinci și a mișcat liniile, totul curge, nu există decât alb și negru, contraste, treceri repezite, străpungeri. Toate inexistențele din realitate, au căpătat viață în bidimensional, acolo totul este extrem de plauzibil, întocmai ca un pleonasm. Căutați-l pe Escher, și noaptea ce apare în desenele lui este cea mai serioasă, cea mai neagră și asta datorită liniilor albe ce o străbat.
Deseori în fața luminii, a focului mai ales (chiar și a lumânării), apar umbre, aceste apariții se datorează mișcării celor din jurul nostru, dar umbrele sunt în spatele luminii, ele apar acolo unde lumina nu poate trece mai departe și totuși noi le vedem -cu coada ochiului în fața flăcării.
Într-un dialog personal la care întrebările aruncau întâmplări din trecut pe care nu doream să mi le reamintesc, răspunsul niciodată a fost cel mai potrivit și căpătând astfel acest reflex nu mi-am dat seama când am ajuns în fața porții, abia acolo m-au anunțat că am murit, dar eu țineam cu tot dinadinsul la niciodată.
Marquerite Duras, Maladia morții, ed.Univers, 2099,pag.34-35
