Acum câteva ore am auzit la radio, între semafoare, o poziţie a lui Daniel Vighi în ceea ce priveşte literatura, ca formă de creaţie şi ca material didactic, împărţită între talent şi idee. Un monolog de câteva minute în care domnia sa îşi exprima mirarea, ca să nu scriu că se plângea de faptul că studenţii de la Universitate, nu văd în profesorii de literatură şi a accentuat asta, valoarea scriitorului, căci aproape toţi sunt de fapt şi scriitori. În continuare dânsul a pomenit de Ion Caraion, critic autoexilat, controversat politic, care dădea un exemplu în catedra Sutton de la Harvard, catedră de literatură pură, dar condusă de fiecare dată de câte un pictor sau alt artist neliterat, prin asta se dovedea acolo - în America, principiul căruia talentul este mai important decât depozitul de cunoştiinţe, căci a scrie trebuie numai cu mult talent. Apoi domnul Daniel Vighi a pomenit de tablourile lui Rene Margritte şi de forţa acestora în idee, încheiind cu recomandarea de a se vedea filmul Anul trecut la Marienbad, al marelui regizor Alain Resnais, şi atunci după toate acestea de a ne apuca de scris.
Am înţeles şi forţa ideii, şi a talentului, dar am rămas pradă înţelegerii tuturor acestora. Cum aş putea să mă uit la tablouri celebre, la filme clasice, să văd chiar şi un nor pe cer, fără să-i fi citit cu luare aminte pe înaintaşi, să merg acolo unde ei au trăit, au scris, au plâns şi-au râs, să învăţ latina, greaca, să învăţ tot timpul, chiar dacă nu totul...
Închei că nu se poate scrie fără o cultură vastă în spate, cei care o fac riscă mai târziu să intre în acea ceaţă a lipsei de creaţie şi dacă au să se întrebe de ce? răspunsul vine oricum prea târziu.
