Când Astrid m-a privit avea numai 7 luni, în răstimp toate privirile ei s-au conturat, s-au maturizat, au depășit bariera necunoscutului, devenind adevărate priviri de câine sau mai bine scris de cățea. Dar de fiecare dată surprind umanul din privire, sau ceea ce cred eu că ar fi uman; dincolo de animal este umanul, așa cum dincolo de uman este animalul.
Ar trebui să fie o graniță, și privirea unui om să nu fie niciodată privirea unui animal, sau să descalificăm prin asta animalul și să nu-l umanizăm deloc. Toată problema vine de la om și nu de la animal, pentru că dacă omul nu s-ar comporta în anumite ocazii ca un animal, n-aș scrie că și animalul ar putea avea ocazii să se comporte ca un om, mi se pare firesc în cazul acesta ca reciproca să fie valabilă.
Până vă mai gândiți, mai admirați o dată privirea unei cățele pe nume Astrid, pe vremea când avea numai 7 luni. Zgarda roșie face toții banii în această fotografie, ochii capătă contrast, dar acum zgarda n-o mai are pentru că i-a ros-o fratele ei Brian, așa cum și ea i-a ros zgarda lui. Toate acestea pentru a fi liberi!
