Odată trecut începutul, nimeni nu-și mai amintește de el.
In memoriam, îl sărbătorim.
Cei care cercetează începutul, povestesc despre el, ca despre o mare explozie.
Sărbătorile începutului sunt însoțite de explozii, de vivacitate. Omul prețuiește începutul.
Văzut de sus, totul se strânge-ntr-o vale. Ai impresia că totul se contractă, că se adună la un loc.
Această bruschețe a reliefului îți trezește în viitor, marea alunecare.
Unde poți ajunge așa alunecând?
Poate într-un cimitir!
Ca-n toate satele înghesuite, locurile plane și orizontale sunt prețuite, pe morți îi punem pe coastă, printre stânci. Acesta este sfârșitul.
Un tren străbate costier mica depresiune. Împinge începutul și trage sfârșitul, viața noastră, ca un șir de vagoane, încărcate, unele goale chiar. Un zgomot predomină, un joagăr taie lemne la infinit, de deasupra se aude zgomotul mașinilor ce trec viaductul, plăcile de beton nefiind perfect lipite. Trec și ultimele vagoane, Jim Morrison își începe elegia sfârșitului, așteptarea marelui prieten.
