"Acest mecanism este guvernat de principiul respectului definit de Swanton. Fiecare jumătate a societăţii, corespunde uneia din cele două serii complementare a căror îmbinare permite şi menţine existenţa universului organizat. Ea trebuie să vegheze la păstrarea şi la integritatea seriei pe care o reprezintă şi să o ţină mereu la dispoziţia fracţiunii sociale în care este încarnată cealaltă care, din acest motiv, are nevoie să subziste de concursul celei dintâi." *
Roger Caillois, Omul şi Sacrul, Ed. Nemira 2005, pag 85 mijloc
miercuri, 18 martie 2009
luni, 16 martie 2009
Mesteceni
Nici pe departe nu ne-au atins umbrele mestecinilor. Albul lor umbrit ne-ar fi pătat.
Oraşul era în faţa noastră. Acolo se pierdea pădurea şi orice urmă ar fi fost adulmecată de oameni şi de maşinile lor. Aşa că am rămas doar să privim îndoielnic şi să nu regretăm din cauza ispitei. Am rămas aşa agăţaţi.
sâmbătă, 14 martie 2009
Originalitatea culturală
Povestea unei culturi nu mai începe cu "a fost odată", ci cu "va fi tot aşa" cum a mai fost.
Este adevărat că această poveste este de fapt o căutare, un parcurs, pe care iniţiatorul trebuie să o traverseze. Cel care scrie această poveste este un iniţiator din punct de vedere iniţiatic; el nu ştie nimic şi va trebui să înveţe. Un mecena ştie arta pe care o sponsorizează, şi dacă nu ştie el, ştiu consilierii. Un anticar cunoaşte în amănunt criteriile după care o carte, un instrument, un obiect casnic chiar; poate deveni un artefact. Un critic vizualizează, citeşte şi se interesează asupra fondului său cultural pe care trebuie să-l aibă în vedere. Ei bine, un ministru care doreşte să înceapă un astfel de proces dinamic cultural, cum ar fi "povestea unei culturi"; devine el însuşi imaginea acestei poveşti. Asta în speranţa că nu va copia din trecut alte asemenea proiecte sau încercări, mai mult sau mai puţin izbutite.
În cultură, a fi original, nu mai înseamnă a fi nou. Progresul nu mai devine atât de abrupt. Am ajuns în anii în care ne mai putem odihni. Recesiunea întăreşte aşteptările şi acestea nu mai dau naştere ambiguităţilor şi căutărilor furibunde în artă.
Cât timp se poate iniţia cineva într-o zonă a spiritului; în religie, în artă, în filosofie, în cunoaştere? Nu se ştie! Dar dacă ai început să colinzi, să baţi potecile, este un lucru bun; dacă stai şi cugeţi, este un lucru bun. Dacă le faci pe amândouă este cel mai bun.
Să nu şti nimic despre loterie şi totuşi să ai un bilet de intrare şi o pungă de monede în faţa ruletei este o mare şansă, câţi au aşa ceva? Este totuşi un joc, un hazard pe care ţi-l asumi. Poate chiar merită.
Întorcându-ne la cel care conduce executiv cultura, trebuie să ştim că pe lângă instrumentele financiar-umane pe care le deţine, trebuie să aibă şi un dram de noroc. Asta nu înseamnă că finanţele pierdute nu crează în alte locuri ariditatea atât de cunoscută. Mai există şi voluntariatul şi concursurile tematice, sau acestea sau diluat într-o epocă postdecembristă? Sau pe a nu ştiu câta oară nu ne iese numărătoare steagurilor naţionale!
Un an; cu bani puţini şi cu o mass-media voluntară, cu anonimi şi mai ales cu tineri; atât ar cam trebui pentru regăsirea, întoarcerea şi ridicarea vechii identităţi culturale a românilor pe un soclu nou.
Este adevărat că această poveste este de fapt o căutare, un parcurs, pe care iniţiatorul trebuie să o traverseze. Cel care scrie această poveste este un iniţiator din punct de vedere iniţiatic; el nu ştie nimic şi va trebui să înveţe. Un mecena ştie arta pe care o sponsorizează, şi dacă nu ştie el, ştiu consilierii. Un anticar cunoaşte în amănunt criteriile după care o carte, un instrument, un obiect casnic chiar; poate deveni un artefact. Un critic vizualizează, citeşte şi se interesează asupra fondului său cultural pe care trebuie să-l aibă în vedere. Ei bine, un ministru care doreşte să înceapă un astfel de proces dinamic cultural, cum ar fi "povestea unei culturi"; devine el însuşi imaginea acestei poveşti. Asta în speranţa că nu va copia din trecut alte asemenea proiecte sau încercări, mai mult sau mai puţin izbutite.
În cultură, a fi original, nu mai înseamnă a fi nou. Progresul nu mai devine atât de abrupt. Am ajuns în anii în care ne mai putem odihni. Recesiunea întăreşte aşteptările şi acestea nu mai dau naştere ambiguităţilor şi căutărilor furibunde în artă.
Cât timp se poate iniţia cineva într-o zonă a spiritului; în religie, în artă, în filosofie, în cunoaştere? Nu se ştie! Dar dacă ai început să colinzi, să baţi potecile, este un lucru bun; dacă stai şi cugeţi, este un lucru bun. Dacă le faci pe amândouă este cel mai bun.
Să nu şti nimic despre loterie şi totuşi să ai un bilet de intrare şi o pungă de monede în faţa ruletei este o mare şansă, câţi au aşa ceva? Este totuşi un joc, un hazard pe care ţi-l asumi. Poate chiar merită.
Întorcându-ne la cel care conduce executiv cultura, trebuie să ştim că pe lângă instrumentele financiar-umane pe care le deţine, trebuie să aibă şi un dram de noroc. Asta nu înseamnă că finanţele pierdute nu crează în alte locuri ariditatea atât de cunoscută. Mai există şi voluntariatul şi concursurile tematice, sau acestea sau diluat într-o epocă postdecembristă? Sau pe a nu ştiu câta oară nu ne iese numărătoare steagurilor naţionale!
Un an; cu bani puţini şi cu o mass-media voluntară, cu anonimi şi mai ales cu tineri; atât ar cam trebui pentru regăsirea, întoarcerea şi ridicarea vechii identităţi culturale a românilor pe un soclu nou.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)