Amândoi s-au întâlnit la mine spre seară. Ascunşi sub via veche plantată de tata, ne-am ferit de-o ploicică. Acolo, ascunşi în verde am băut din vinul distilat în spatele grădinii şi-am mâncat din pepenele verde îngheţat în frigider.
După o oră de discuţii am trecut la fapte.
Marele arhitect n-a ezitat să se ridice şi să închine un pahar în cinstea viitoarei construcţii. Cu planurile pe masă a început să-mi explice isteric ce înseamnă o nouă casă, o nouă viziune asupra habitatului uman. În timpul acesta, Marele constructor a terminat sticla: a doua pe care am adus-o, mai dădea şi din cap la spusele Marelui arhitect, pentru ca lichidul să ducă mai bine la vale.
Mai târziu un pic am bătut palma, Marele arhitect îmi proiectează o casă şi Marele constructor mi-o va construi.
...
miercuri, 22 iulie 2009
miercuri, 15 iulie 2009
Veveriţa
Nu vi s-a dezvelit nici o statuie? Nu întrebaţi; de ce? Nici dacă meritaţi?
Simplitatea prin care reuşiţi să vedeţi întrebarea se referă la un viitor inaccesibil, de aceea ocoliţi răspunsul. Sau dacă totuşi reuşiţi să răspundeţi repede prin: "NU!", ceea ce nu derutează pe nimeni, veţi vedea această veveriţă care a devenit "statuie"!
Simplitatea prin care reuşiţi să vedeţi întrebarea se referă la un viitor inaccesibil, de aceea ocoliţi răspunsul. Sau dacă totuşi reuşiţi să răspundeţi repede prin: "NU!", ceea ce nu derutează pe nimeni, veţi vedea această veveriţă care a devenit "statuie"!
marți, 14 iulie 2009
Cer
Niciodată copilul privind cerul, cu stelele ciocnindu-se nu a anticipat cataclismul; erau fie avioane, fie sateliţi. Mai târziu înţelegând lucru ăsta a început să-i fie frică!
luni, 13 iulie 2009
Teroarea realităţii
"...lumea politicii nu e compusă din moralişti şi intelectuali - e o lume guvernată întotdeauna de abilitate, viclenie, simţul compromisului şi simţul intrigii. Adevărul, profunzimea sufletească şi onoarea nu îi sunt caracteristice politicii parlamentare. Apare însă o întrebare: există oare un canon de valori mai înalte şi mai nobile decât lupta pentru putere şi bani, decât jocul de ambiţii şi invidii după care se conduce această politică?"
Adam Michnik, ed.Polirom 2009,Mărturiile unui disident convertit, Fi-vei destul de ticălos, XI pag. 139.
Adam Michnik, ed.Polirom 2009,Mărturiile unui disident convertit, Fi-vei destul de ticălos, XI pag. 139.
duminică, 12 iulie 2009
Marele Scriitor
- Ce zi este astăzi?
- Joi.
- Şi ce an?
- Anul ăsta!
- Atunci astăzi s-a trezit Marele Scriitor; undeva în lumea asta! – spunând aceste cuvinte bibliotecarul se dădu jos de pe scară. Când mai avea o treaptă de coborât, întâlni figura mirată a contabilului; mult mai înalt ca el şi care ţinea în mână un registru de evidenţă. Odată coborât de pe scară, el remarcă:
- Astăzi am pierdut trei volume, paisprezece ziare şi o broşură!
Contabilul deschise registrul, răsfoi ceva pagini şi completă:
- Aşa este, dar din cele ce am cercetat în registru doar un singur volum este lipsit de copie.
- Nu ne facem griji!
- Aşa este domnule, nu ne facem griji!
Contabilul se aplecă, ridică un catalog gros de la picioarele sale, îl puse pe scară şi începu să-l deschidă cu grijă. O treime, apoi mai mult şi câteva pagini după care se opri. Ţintui cu degetul arătător rândul scris într-o caligrafie rotundă şi uşor aplecată:
- Das Buch Pragranum, ediţia din 1903, Leipzig...
- Da, Paracelsus; sperăm că o va scrie toată, completă bibliotecarul. - Să terminăm mai repede rândul ăsta.
Obosit, mută scara; aceasta, târâtă, ridică praful de pe podele. Contabilul rămase cu imensul catalog în braţe. Ţinându-l ca pe un nou născut, îl aşeză încet jos, aşa, deschis. Cu grijă îl închise mai târziu.
- Trebuie să ajungem la timp ca să deschidem scrisorile, să notăm adresele, să identificăm cărţile...
- Asta este treaba ta, îl întrerupse bibliotecarul pe contabil. Deja cocoţat la trei metri răsfoia o ediţie princeps, de jos contabilul nu o putea identifica; luase doar registrul în mână şi aştepta. Nu-l interesa ce avea de făcut după asta, ci doar dorea să se termine acum.
- 1a8234d!
Se întoarse la catalogul său imens lăsat cu câţiva metri în spate, murmură ceva şi se aşeză pe jos. Reluă întorsul filelor: lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine. Lumina seacă pâlpâi puţin.
- Vin şi ceilalţi, spuse de sus cu o bucurie evidentă bibliotecarul.
- Nu găsesc...
Lumina reveni la normal, la albul ei strălucitor, sec şi singur.
- ... ultima pagină scrisă este 307!
- Notează calibrul; ajunge pentru azi - bibliotecarul puse înapoi cartea şi coborâ din nou.
Contabilul cără catalogul şi-l aşeză pe o masă aflată la capătul rândului, se întoarse înapoi după registru îl deschise pe masă, semnă undeva şi-l lăsă deschis.
Amândoi, tăcuţi, se îndreptară spre o uşă aflată undeva în spate.
Deschiseră uşa şi fură întâmpinaţi de alţi doi, îmbrăcaţi la fel, grăbiţi la fel. Se salutară scurt şi dispărură în întunericul de pe hol.
Ajunşi în vestiarul luminat îşi dădură peste cap togile albastre, după ce înainte îşi dezgoliseră capul de capişoanele de lână pline de praf. Acum arătau mult mai tineri, erau de fapt chiar tineri şi lumina asta nouă de vestiar le dezvăluia toate trăsăturile fizice.
- După ce treci calibrul în calculator, treci pe la mine? întrebă cel căruia i se zicea „bibliotecarul”.
- Cred că mă întind puţin, răspunse cel căruia i se zicea „contabilul”.
- Ieşim diseară?
- Vii singur?
- Nu!
Intraseră la duşuri, fiecare se spălă în timpul său şi de aceea nu se mai întâlniră la ieşire.
Seara veni repede.
Veni şi seara, veni şi-o ploaie. Ploaia în schimb se grăbi doar să alunge trecătorii şi să lipească praful de asfalt. Seara se transformă într-o noapte ternă.
La două străzi de căminele studenţeşti, un bistro plin lume şi lumină făcea notă discordantă în cartierul intrat în beznă.
La una dintre mesele lungi erau mulţi studenţi; înghesuiţi, zgomotoşi, veseli. Acolo eram şi eu invitat, acolo am făcut cunoştinţă cu „contabilul” şi cu „bibliotecarul”. Binenţeles că acestea erau porecle, căci mai erau şi alţi „contabili” şi „alţi „bibliotecari”. Acolo unde erau mai mulţi împreună, îi numeam cu două cuvinte: „bibliotecarul blond”, „pleşuv”, „leneş”; „contabilul rece” şi „contabilul maxim”, dar pe lângă aceştia mai erau şi „arhivari”, „călăuze”, „curatori” şi nu mai ţin minte. Aceste porecle le aveau pe perioada studenţiei, mai ales erau folosite des în practica pe care o făceau la institutele culturale ale oraşului. Mai târziu unii le purtau chiar toată viaţa.
Mesele pline de halbe, pahare şi sticle arătau semnele unui chef straşnic, totuşi discuţiile interminabile şi subiectele nu arătau asta.
- Nici azi, Marele Scriitor nu va termina „Metafizica” lui Aristotel, am măsurat „calibrul” şi dacă merge în ritmul ăsta îi mai trebuie vreo treizeci de „treziri”, având în vedere că o trezire ţine un an după care mai doarme încă un an... spuse „contabilul rece”.
- La noi, Marele Pictor nu mai termină „Gioconda” lui DaVinci, abia i se vede faţa, nici nu ne putem da seama dacă este bărbat sau femeie, completă „curatorul vesel”.
- Ha, ha, ha râseră ceilalţi.
- Noi avem un şarpe care iese dintr-o stâncă de marmură de vreo 10 ani, cel puţin aşa mi-a spus un profesor, habar n-avem ce este acolo, voi măcar ştiţi.
- Unde este asta? întrebă „bibliotecarul blond”.
- La demisol, sub scară, unde altundeva? reluă „arhivarul secretos”.
Am privit o clipă la ei şi cuprins de aburii de alcool nu i-am mai auzit pentru o vreme. Mă gândeam doar la statutul meu de student invitat, de pe alte meleaguri, prea departe de aici pentru a înţelege ce se-ntâmplă.
Când mi-a expirat viza, a trebuit să plec şi niciodată n-am putut să mă reîntorc. Terminând studiile, am fost repartizat într-un judeţ aflat la marginea ţării, în nord, de unde în faţa mea se termina totul şi nu mai începea nimic.
Mă gândeam totuşi, la neştiinţa mea; la acele opere, scrieri, tot ce ţinea de cultură; la ceea ce se petrecea acolo. Mult timp am crezut că era vorba de-o farsă, de glumă proastă pusă la cale încă de aici. Cine era Marele Scriitor? sau Marele Pictor? sau Marele Sculptor? şi tot aşa. De ce acolo lucrurile se petreceau altfel?
Tot drumul până acolo durase două nopţi, într-un tren aproape gol, vegheat doar de mulţimea de arbori aflaţi în pădurile nesfârşite din preajma căii ferate. Ziua dintre nopţi trecuse repede, împreună cu ceilalţi colegi, cu unicul profesor ne-am antrenat într-un joc de cultură generală prin care trebuia să ghicim operele literare ale anului care le-a creat şi invers. Eu fiind deja specializat pe anul 1900, am putut repede răspunde la întrebarea „Când s-a născut – Interpretarea viselor ?”. Căci o operă literară, pictură sau altă formă de artă, nu are creator, ci an în care ea s-a născut, la fel ca noi oamenii. Purtând un nume o putem deosebi de celelalte; aşa cum noi ne naştem în Institut şi opera se naşte tot acolo, fiecare cu anul său. Este adevărat un om o dăruieşte celorlalţi, dar anul o crează şi o leagă de umanitate.
- Joi.
- Şi ce an?
- Anul ăsta!
- Atunci astăzi s-a trezit Marele Scriitor; undeva în lumea asta! – spunând aceste cuvinte bibliotecarul se dădu jos de pe scară. Când mai avea o treaptă de coborât, întâlni figura mirată a contabilului; mult mai înalt ca el şi care ţinea în mână un registru de evidenţă. Odată coborât de pe scară, el remarcă:
- Astăzi am pierdut trei volume, paisprezece ziare şi o broşură!
Contabilul deschise registrul, răsfoi ceva pagini şi completă:
- Aşa este, dar din cele ce am cercetat în registru doar un singur volum este lipsit de copie.
- Nu ne facem griji!
- Aşa este domnule, nu ne facem griji!
Contabilul se aplecă, ridică un catalog gros de la picioarele sale, îl puse pe scară şi începu să-l deschidă cu grijă. O treime, apoi mai mult şi câteva pagini după care se opri. Ţintui cu degetul arătător rândul scris într-o caligrafie rotundă şi uşor aplecată:
- Das Buch Pragranum, ediţia din 1903, Leipzig...
- Da, Paracelsus; sperăm că o va scrie toată, completă bibliotecarul. - Să terminăm mai repede rândul ăsta.
Obosit, mută scara; aceasta, târâtă, ridică praful de pe podele. Contabilul rămase cu imensul catalog în braţe. Ţinându-l ca pe un nou născut, îl aşeză încet jos, aşa, deschis. Cu grijă îl închise mai târziu.
- Trebuie să ajungem la timp ca să deschidem scrisorile, să notăm adresele, să identificăm cărţile...
- Asta este treaba ta, îl întrerupse bibliotecarul pe contabil. Deja cocoţat la trei metri răsfoia o ediţie princeps, de jos contabilul nu o putea identifica; luase doar registrul în mână şi aştepta. Nu-l interesa ce avea de făcut după asta, ci doar dorea să se termine acum.
- 1a8234d!
Se întoarse la catalogul său imens lăsat cu câţiva metri în spate, murmură ceva şi se aşeză pe jos. Reluă întorsul filelor: lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine. Lumina seacă pâlpâi puţin.
- Vin şi ceilalţi, spuse de sus cu o bucurie evidentă bibliotecarul.
- Nu găsesc...
Lumina reveni la normal, la albul ei strălucitor, sec şi singur.
- ... ultima pagină scrisă este 307!
- Notează calibrul; ajunge pentru azi - bibliotecarul puse înapoi cartea şi coborâ din nou.
Contabilul cără catalogul şi-l aşeză pe o masă aflată la capătul rândului, se întoarse înapoi după registru îl deschise pe masă, semnă undeva şi-l lăsă deschis.
Amândoi, tăcuţi, se îndreptară spre o uşă aflată undeva în spate.
Deschiseră uşa şi fură întâmpinaţi de alţi doi, îmbrăcaţi la fel, grăbiţi la fel. Se salutară scurt şi dispărură în întunericul de pe hol.
Ajunşi în vestiarul luminat îşi dădură peste cap togile albastre, după ce înainte îşi dezgoliseră capul de capişoanele de lână pline de praf. Acum arătau mult mai tineri, erau de fapt chiar tineri şi lumina asta nouă de vestiar le dezvăluia toate trăsăturile fizice.
- După ce treci calibrul în calculator, treci pe la mine? întrebă cel căruia i se zicea „bibliotecarul”.
- Cred că mă întind puţin, răspunse cel căruia i se zicea „contabilul”.
- Ieşim diseară?
- Vii singur?
- Nu!
Intraseră la duşuri, fiecare se spălă în timpul său şi de aceea nu se mai întâlniră la ieşire.
Seara veni repede.
Veni şi seara, veni şi-o ploaie. Ploaia în schimb se grăbi doar să alunge trecătorii şi să lipească praful de asfalt. Seara se transformă într-o noapte ternă.
La două străzi de căminele studenţeşti, un bistro plin lume şi lumină făcea notă discordantă în cartierul intrat în beznă.
La una dintre mesele lungi erau mulţi studenţi; înghesuiţi, zgomotoşi, veseli. Acolo eram şi eu invitat, acolo am făcut cunoştinţă cu „contabilul” şi cu „bibliotecarul”. Binenţeles că acestea erau porecle, căci mai erau şi alţi „contabili” şi „alţi „bibliotecari”. Acolo unde erau mai mulţi împreună, îi numeam cu două cuvinte: „bibliotecarul blond”, „pleşuv”, „leneş”; „contabilul rece” şi „contabilul maxim”, dar pe lângă aceştia mai erau şi „arhivari”, „călăuze”, „curatori” şi nu mai ţin minte. Aceste porecle le aveau pe perioada studenţiei, mai ales erau folosite des în practica pe care o făceau la institutele culturale ale oraşului. Mai târziu unii le purtau chiar toată viaţa.
Mesele pline de halbe, pahare şi sticle arătau semnele unui chef straşnic, totuşi discuţiile interminabile şi subiectele nu arătau asta.
- Nici azi, Marele Scriitor nu va termina „Metafizica” lui Aristotel, am măsurat „calibrul” şi dacă merge în ritmul ăsta îi mai trebuie vreo treizeci de „treziri”, având în vedere că o trezire ţine un an după care mai doarme încă un an... spuse „contabilul rece”.
- La noi, Marele Pictor nu mai termină „Gioconda” lui DaVinci, abia i se vede faţa, nici nu ne putem da seama dacă este bărbat sau femeie, completă „curatorul vesel”.
- Ha, ha, ha râseră ceilalţi.
- Noi avem un şarpe care iese dintr-o stâncă de marmură de vreo 10 ani, cel puţin aşa mi-a spus un profesor, habar n-avem ce este acolo, voi măcar ştiţi.
- Unde este asta? întrebă „bibliotecarul blond”.
- La demisol, sub scară, unde altundeva? reluă „arhivarul secretos”.
Am privit o clipă la ei şi cuprins de aburii de alcool nu i-am mai auzit pentru o vreme. Mă gândeam doar la statutul meu de student invitat, de pe alte meleaguri, prea departe de aici pentru a înţelege ce se-ntâmplă.
Când mi-a expirat viza, a trebuit să plec şi niciodată n-am putut să mă reîntorc. Terminând studiile, am fost repartizat într-un judeţ aflat la marginea ţării, în nord, de unde în faţa mea se termina totul şi nu mai începea nimic.
Mă gândeam totuşi, la neştiinţa mea; la acele opere, scrieri, tot ce ţinea de cultură; la ceea ce se petrecea acolo. Mult timp am crezut că era vorba de-o farsă, de glumă proastă pusă la cale încă de aici. Cine era Marele Scriitor? sau Marele Pictor? sau Marele Sculptor? şi tot aşa. De ce acolo lucrurile se petreceau altfel?
Tot drumul până acolo durase două nopţi, într-un tren aproape gol, vegheat doar de mulţimea de arbori aflaţi în pădurile nesfârşite din preajma căii ferate. Ziua dintre nopţi trecuse repede, împreună cu ceilalţi colegi, cu unicul profesor ne-am antrenat într-un joc de cultură generală prin care trebuia să ghicim operele literare ale anului care le-a creat şi invers. Eu fiind deja specializat pe anul 1900, am putut repede răspunde la întrebarea „Când s-a născut – Interpretarea viselor ?”. Căci o operă literară, pictură sau altă formă de artă, nu are creator, ci an în care ea s-a născut, la fel ca noi oamenii. Purtând un nume o putem deosebi de celelalte; aşa cum noi ne naştem în Institut şi opera se naşte tot acolo, fiecare cu anul său. Este adevărat un om o dăruieşte celorlalţi, dar anul o crează şi o leagă de umanitate.
miercuri, 8 iulie 2009
puţin din Mao
Revoluţia nu este o cină socială,
Un eveniment exact,
Un desen sau o brodeză;
Nu poate fi făcută cu... eleganţă şi curtoazie.
Revoluţia este un act de violenţă.
(MAO TSE-TUNG)
Acesta este motto-ul filmului "Giù la testa (1971)", cunoscut şi ca "A Fistful of Dynamite" ("Duck You Sucker")
http://www.imdb.com/title/tt0067140/
...restul dacă vreţi.
Simplitatea prin care se ignoră orice în favoarea violenţei a creat revoluţia. Amănuntele nu contează, asta a dorit să spună Mao; mai târziu cu 40 de ani americanii le numesc victime colaterale pe aceste amănunte. Ceea ce este ignorat de fiecare dată este omul; cei ce croşetează abil firele unor naţiuni nu se opresc la un fir de păr de pe covor, chiar dacă le aparţine.
Un eveniment exact,
Un desen sau o brodeză;
Nu poate fi făcută cu... eleganţă şi curtoazie.
Revoluţia este un act de violenţă.
(MAO TSE-TUNG)
Acesta este motto-ul filmului "Giù la testa (1971)", cunoscut şi ca "A Fistful of Dynamite" ("Duck You Sucker")
http://www.imdb.com/title/tt0067140/
...restul dacă vreţi.
Simplitatea prin care se ignoră orice în favoarea violenţei a creat revoluţia. Amănuntele nu contează, asta a dorit să spună Mao; mai târziu cu 40 de ani americanii le numesc victime colaterale pe aceste amănunte. Ceea ce este ignorat de fiecare dată este omul; cei ce croşetează abil firele unor naţiuni nu se opresc la un fir de păr de pe covor, chiar dacă le aparţine.
vineri, 3 iulie 2009
L'affaire du « Sarkozy je te vois »
http://maitre-eolas.fr/2009/05/15/1413-l-affaire-du-sarkozy-je-te-vois
http://www.hotnews.ro/stiri-international-5885688-instanta-franceza-iertat-profesorul-care-strigat-sarkozy-vad.htm
Articolul de pe HOTNEW, mai jos
A ajuns in fata justitiei pentru ca a strigat in public "Sarkozy, te vad". I s-a intamplat unui profesor francez de filosofie, care si-a exprimat furia fata de liderul de la Elysee lansand o lozinca pe care politistii au considerat-o "injurioasa", scrie AFP. Evenimentul a avut loc pe 27 februarie 2008, cand fortele de ordine efectuau un control in gara Saint Charles din Marsilia; dupa mai bine de un an, justitia franceza a pus capat procesului si l-a achitat.
Procesul a suscitat numeroase polemici si a fost indelung criticat in presa din Hexagon si de oamenii politici; asa se face ca sintagma "Sarkozy, te vad" a devenit celebra, fiind "confiscata" imediat de criticii lui Nicolas Sarkozy.
Politistii au decis ca autorul unei astfel de lozinci trebuie deferit justitiei, pentru "limbaj injurios si tulburarea linistii publice", potrivit AFP. Judecatorul a hotarat, insa, vineri ca sintagma lansata in gara, la o ora de varf, poate fi asimilata "zvonurilor normale" dintr-un astfel de loc. Chiar daca "Sarkozy, te vad" ar putea fi catalogata "nedreapta si deplasata", "nu-i vad caracterul ofensator", a explicat judecatorul.
De la alegerea din 2007, Nicolas Sarkozy nu a ezitat sa-i aduca in fata tribunalului pe cei care au adus atingere dreptului sau la imagine, scriu jurnalistii francezi. Nu mai departe de anul trecut, presedintele a solicitat in instanta retragerea de la vanzare a unei papusi cu chipul sau. Intr-un interviu publicat saptamana aceasta de Nouvel Observateur, Sarkozy a declarat, insa, ca este "ridicol" ca profesorul sa fie urmarit. In acelasi timp, purtatorul de cuvant al guvernului, Luc Chatel, a calificat aceasta procedura "un nefericit exces de zel".
________________________________ sfârşitul articolului
Expresia are caracter oracular, este ca o umbră care trece. În urma ei vine lumina.
Faptul că în acest început de secol un om a putut arunca un asemenea "blestem" mă face să fiu optimist în raport cu specia umană. Adevărat că acest om mai era şi profesor de filozofie. Dacă profesorul era de istorie era şi mai grav, dacă era de matematică totul trebuia să se termine în această teoremă şi preşedintele devenea acea variabilă comună tuturor; un om obişnuit. Se pare că opoziţia politică a trecut de partea fizicii, a postulat expresia şi ea devenit asemeni "canalelor lui Schiaparelli" de pe Marte. Confuzia era necesară, evenimentul regretabil, decizia justă.
Necesitatea unor asemeni manifestări, fie ele inoportune, devin exotice în aceste momente de criză, mai mult sau mai puţin criză reală.
Într-o reflectivitate prezentă, Noica scria în Jurnalul Filozofic: "Omul ştia. Eu nu ştiam încă, dar el ştia - tot ce era de ştiut pentru ceilalţi." *
_____________________________
* C. Noica, Jurnalul Filozofic, Humanitas 2008, pag.13 sus
http://www.hotnews.ro/stiri-international-5885688-instanta-franceza-iertat-profesorul-care-strigat-sarkozy-vad.htm
Articolul de pe HOTNEW, mai jos
A ajuns in fata justitiei pentru ca a strigat in public "Sarkozy, te vad". I s-a intamplat unui profesor francez de filosofie, care si-a exprimat furia fata de liderul de la Elysee lansand o lozinca pe care politistii au considerat-o "injurioasa", scrie AFP. Evenimentul a avut loc pe 27 februarie 2008, cand fortele de ordine efectuau un control in gara Saint Charles din Marsilia; dupa mai bine de un an, justitia franceza a pus capat procesului si l-a achitat.
Procesul a suscitat numeroase polemici si a fost indelung criticat in presa din Hexagon si de oamenii politici; asa se face ca sintagma "Sarkozy, te vad" a devenit celebra, fiind "confiscata" imediat de criticii lui Nicolas Sarkozy.
Politistii au decis ca autorul unei astfel de lozinci trebuie deferit justitiei, pentru "limbaj injurios si tulburarea linistii publice", potrivit AFP. Judecatorul a hotarat, insa, vineri ca sintagma lansata in gara, la o ora de varf, poate fi asimilata "zvonurilor normale" dintr-un astfel de loc. Chiar daca "Sarkozy, te vad" ar putea fi catalogata "nedreapta si deplasata", "nu-i vad caracterul ofensator", a explicat judecatorul.
De la alegerea din 2007, Nicolas Sarkozy nu a ezitat sa-i aduca in fata tribunalului pe cei care au adus atingere dreptului sau la imagine, scriu jurnalistii francezi. Nu mai departe de anul trecut, presedintele a solicitat in instanta retragerea de la vanzare a unei papusi cu chipul sau. Intr-un interviu publicat saptamana aceasta de Nouvel Observateur, Sarkozy a declarat, insa, ca este "ridicol" ca profesorul sa fie urmarit. In acelasi timp, purtatorul de cuvant al guvernului, Luc Chatel, a calificat aceasta procedura "un nefericit exces de zel".
________________________________ sfârşitul articolului
Expresia are caracter oracular, este ca o umbră care trece. În urma ei vine lumina.
Faptul că în acest început de secol un om a putut arunca un asemenea "blestem" mă face să fiu optimist în raport cu specia umană. Adevărat că acest om mai era şi profesor de filozofie. Dacă profesorul era de istorie era şi mai grav, dacă era de matematică totul trebuia să se termine în această teoremă şi preşedintele devenea acea variabilă comună tuturor; un om obişnuit. Se pare că opoziţia politică a trecut de partea fizicii, a postulat expresia şi ea devenit asemeni "canalelor lui Schiaparelli" de pe Marte. Confuzia era necesară, evenimentul regretabil, decizia justă.
Necesitatea unor asemeni manifestări, fie ele inoportune, devin exotice în aceste momente de criză, mai mult sau mai puţin criză reală.
Într-o reflectivitate prezentă, Noica scria în Jurnalul Filozofic: "Omul ştia. Eu nu ştiam încă, dar el ştia - tot ce era de ştiut pentru ceilalţi." *
_____________________________
* C. Noica, Jurnalul Filozofic, Humanitas 2008, pag.13 sus
Abonați-vă la:
Postări (Atom)