pentru Liviu Drugă
Au trecut şi n-a venit nimeni.
Au fost mulţi şi n-a intrat nici unul.
Au petrecut şi-au devenit liberi.
Când au plecat, ... de ce n-a rămas vreunul?!
 |
| Atingerea locului |
Toate războaiele s-au împotmolit pe acea câmpie, locul ce era atât de întins, locul unde rătăcirea era la ea acasă, locul unde s-a tăvălit un cal.
Oamenii au sesizat de-a lungul timpului existenţa acestui loc şi generaţii întregi au marcat în felul lor această formă metaforică de creaţie: locul unde s-a tăvălit un cal. Dar câmpia aceasta, despre care primii istorici povestesc că ar fi fost pe rând în Grecia, în Asia-Mică, mai precis în Turcia de astăzi, în Balcani sau în Insulele Britanice, pe rând pe continentul American sau chiar în Japonia la o intersecţie de drumuri, toate aceste locuri aduc aminte, în felurite chipuri de: locul unde s-a tăvălit un cal.
Felul în care calul se tăvăleşte se datorează deparazitării, forma prin care praful, nisipul sau chiar roua ierbii îl poate curăţa, dar dacă tăvălirea durează înseamnă că animalul suferă. În cei peste 20 de metri de intestin subţire aerul se blochează undeva de un obstacol; colica, dacă persistă poate duce la moarte, intervenţia chirurgicală fiind necesară. Calul a mâncat ceva şi în lăcomia sa nu şi-a dat seama că acea mizerie îi va dăuna, de aceea va căuta locul unde se va tăvăli. Ori tocmai locul acela, vânat nu numai de el, înseamnă ceva. Cu urechile care la fel ca radarele moderne pot prinde din orice unghi unda, cu nasul şi cu gura, calul adulmecă locul, terenul unde acolo se va tăvăli.
Coincidenţa îi dă omului de ştiinţă, satisfacţia cercetării, a compunerii unei noi realităţi, a unei noi formule, în fapt, ea –coincidenţa nu există, ea este o premoniţie, un şablon pe care animalul îl poartă în potrivirea cu locul, căci de fiecare caută de fapt locul său. Special ca în căutarea unui cimitir al elefanţilor ar fi exclamat unul dintre primii cercetători în acest domeniu. Mai târziu nimic nu s-a mai conjugat cu toate datele statistice ce corelau locurile, cu bolile cailor, cu căutarea lor şi în final cu tăvălirea. Această ştiinţă -se dorea a fi aşa, încă nenumită, a murit.
Artiştii care au emanat adevărate opere de artă pe locul unde s-au tăvălit caii, evenimente surprinse chiar de ei, au murit, memoriile scrise pomenesc aceste lucru prea succint, mai degrabă se opresc la felul în care au compus opera artistică, nu şi motivaţia; dacă ea chiar a existat cu adevărat.
O altă coincidenţă a marcat istoria acestor evenimente ce ţin de cabaline. Coincidenţa în care citind de întreţinerea calului, la cursurile de călărie, am aflat de colica acestuia. Eu mai mult fiind pasionat de umanitatea calului, nu de bolile acestuia. Dar aşa a fost atunci să fie, călărind o iapă sură, fără pedigree, fără cine ştie ce talente ascunse, la pas de trap pe dealurile ce ascund cartierele de blocuri ce se văd de pe şoseaua naţională ce vine de pe Valea Oltului şi intră în municipiul Sibiu, Hipodrom. De acolo, mai departe ajungem într-o câmpie ce împrejmuieşte Şelimbărul şi chiar dacă ici colo mai urcăm câte-un deal pierdut, impresia de gol rămâne. Atunci eu, impresia asta am avut-o; de locul minunat unde te-ai putea rătăci, confundat sigur în mintea mea de adolescent cu o întinsă câmpie.
M-am lăsat uşor, pe gâtul gros al iepei, ţinându-mă şi de căpăstru, dar şi de părul des ce-i ridica gâtul. M-am lăsat uşor până am atins cu degetele mâini stângi pământul. Teama de-a nu mă accidenta a coincis cu falsitatea accidentului pe care doream să-l provoc. Când am căzut, chiar m-a durut, dar ascuns în mine, am icnit doar şi iapa merse mai departe. Sigur absenţa greutăţii i-a trezit primele semne de întrebare asupra mersului ei şi s-a întors. S-a întors şi pentru că eu sufeream şi m-a mirosit şi m-a lins cum n-am crezut vreodată că poate face cel puţin un câine, dar am tăcut şi nemişcat am devenit neprovocat. M-a împins cu botul, ca să mă întoarcă, să mă silească să mă scol, dar eu nimic. S-a dus mai încolo şi s-a întors, din nou a repetat împinsăturile şi nimic.
S-a îndepărtat mai mult, iar eu nedorind să o pierd m-am sculat şi-am alergat după ea. La un moment dat, parcă cuprinsă de un frison s-a lăsat pe iarbă şi s-a tăvălit în faţa mea; o dată, de două ori, de mai multe ori şi acest şoc m-a speriat cred că mai tare pe mine decât pe ea. Atunci am sărit şi-am luat-o de gât, culcată cum era, cu riscul de-a mă lovi cu capul ei, am luat-o şi-am strâns-o tare, până mi-au dat lacrimile. Stând aşa, clipe lungi, am ridicat capul şi-am privit în jur; monumentul de la Şelimbăr, pe locul unde se pare că a fost ucis Mihai Viteazul era foarte aproape.
Acum fără a prelungi discuţia, mai rămâne doar să scriu că locul unde se tăvăvăleşte un cal este locul unde a murit eroul. Pe întinse domenii ale pământului, mii de monumente fac acest lucru datorită tăvălirii vreunui cal, artiştii creatori s-au ferit să spună acest lucru prea apăsat, poate că orgoliul creaţiei sau neştiinţa revelaţiei, dar nimeni nu poartă nici o vină, nici eroul, şi nici artistul; martor este calul.
