Phaidra - ekkyklema - Tangerine Dream - Phaedra

H. Weill, după Aristophanes din Bizantion: ≪Ekkyklema era un aparat de lemn cu roți, care desigur că a fost modificat pe măsură ce mașinăria s-a perfecționat, dar  al cărui scop a rămas același : de a i se înfățișa spectatorului, fără schimbare de decor, ceea ce era îngăduit  să se petreacă numai înăuntrul palatului, și nu în fața lumii, sau personagii care ies din palat, dar trebuie să rămînă întinse pe un pat greu de urnit din loc. Era, așadar, un soi de scenă mobilă, care putea să se așeze, în clipa voită, fie în orchestra, fie pe estrada unde jucau actorii, dacă admitem că jucau pe o estradă ridicată. Toate aceste date privind organizarea materială a spectacolului sînt însă departe de a fi pe deplin lămurite.≫ *

Phaidra (Fedra) este a doua soție a lui Theseus (Tezeu), este sora Ariadnei și se află pe colina Akropolis, acolo din porunca ei s-a clădit un templu numit de ea Hippoletyion. Printre coloanele templului se vede golful Saronic, peste el, Argolida, țărmul spre limita mării se numește Troizen(a). Acolo fiul amazoanei Hippolyta (prima soție) și al lui Theseus vânează, tresaltă peste dealuri și se strecoară printre păduri. Pentru Hippolytos castitatea este sacră, probabil că moștenește de la amazoană această fire. Pentru acest vânător de neam regesc numai Artemis există, și fecioria lui îi este păstrată intactă, nu dorește nici o femeie, nu dorește decât să hălăduiască alături de slujitorii, telegarii și ogarii săi.


Euripide îi scrie o piesă, pe care o numește cu numele său: Hippolytos.
Piesa are ceva unic, începe cu retorica unei zeițe și se termină la fel, dar cu altă zeiță.


„Sînt Kypris [Aphrodita], proslăvită în cer și pe pămînt. Numele meu nu-i oarecare. Pe toți cei care locuiesc și văd lumina soarelui din răsăritul pontic la hotarele atlantice îi ocrotesc,  dacă se-nchină slavei mele; -în schimb- îi prăbușesc, dacă mă-nfruntă cu trufie.
[...]
Doar unul din locuitorii pămîntului Troizenei afirmă că aș fi cea mai nemernică divinitate : Hippolytos, feciorul lui Theseus, vlăstarul Amazoanei, învățăcelul cuviosului Pittheus. El dușmănește patul dragostei, respinge gîndul nunții. O venerează doar pe sora lui Appollon, Artemis, al cărui tată este Zeus, și-o socotește mai presus de orice zeitate. Prin codrii verzi, de-a pururi însoțind fecioara, cu cîinii lui rapizi golește țara de jivine, primit într-o tovărășie mult prea înaltă pentr-un muritor.”


Planul zeiței dragostei este simplu, mama vitregă, Phaidra, se va îndrăgosti de fiul lui Theseus, de Hippolytos. Doica cretană observă cum regina se îmbolnăvește de un rău nebănuit, ascuns și nedescoperit. Cere confesiunea stăpânei și o primește, aflând cauza nu stă pe gânduri și o împărtășește chiar lui Hippolytos, când acesta chiar se întorcea la Athina (Atena), venind poate chiar la sărbătorile Eleusiene (Elefsiene). Regina aude tot scandalul în sala de primire și trăgând cu urechea se simte trădată de propria doică, își amintește că i-a spus: Îmi sunt curate mâinile, dar sufletul mi-e pângărit! atunci de ce a trădat-o? Încerc să aflu cum să-mi curăț cinstea de rușine, i-a spus ea mai târziu.


Aude dialogul țipat, Hippolytos e cel ce strigă, feciorul Amazoanei călărețe; o ceartă și o blestemă pe servitoarea mea. Mai departe știe ce are de făcut. Evenimentele mai departe se petrec cu rapiditate, de fapt ele sunt pe durata unei singure zile, spre seară totul este lămurit.


Vreau să mă sting ; prin ce mijloc, doar eu voi hotărî.


Phaidra se sinucide la câteva clipe după ce Hippolytos consternat părăsește cetatea, Phaidra a ales să se spânzure.
Theseus apare puțin mai târziu, vine de la Delphi, are cununa pe cap, semn că oracolul îi este favorabil.


Vai mie, ce chin! Din noianul de rele
câte mi-au fost hărăzite
acesta e cel mai mare, o Soartă!


exclamă el după toate explicațiile date de servitori. Dar Theseus deține o armă mortală, dată de chiar de tatăl său, de zeul Poseidon: ar fi ca un pistol cu trei gloanțe de argint, am spune noi astăzi, este vorba de trei dorințe care pot fi îndeplinite imediat, odată ce ele apar pe buze.


Indus în eroare de tragedie, de cei care martori fiind interpretează în felul lor evenimentul, în felul educației lor, Theseus trage glonțul de argint, cel care intră în marea mare a Egeii și stârnește un val imens, acesta lovește coasta acolo un Hippolytos își gonește carul de-a lungul golfului spre Argolida. Ținta este atinsă și carul lovit aruncă trupul tânărului și-l zdrobește de stânci.


Artemis apare:
Îți amintești că tatăl tău -divinul Poseidon- odată ți-a făgăduit să-ți împlinească trei dorințe. Tu te-ai slujit, nemernice, de una dintre ele, ca să-ți lovești feciorul, în loc s-o folosești ca să răpui vreun dușman. Stăpânul valurilor mării, tatăl tău, în larga lui bunăvoință, pentru tine,  și-a împlinit făgăduința cum se cuvenea.


Zeii n-au nici o vină, oamenii-și petrec frustrările în câmpul păcatelor; atunci când pomii astfel sădiți dau roade, acestea otrăvite fiind de toate dorințele, devin mortale, jocul nu încetează decât prin uitare.


Astfel apare în piesă Phaidra, întinsă pe un pat, cu slujitorii în jurul ei, cu regele Theseus la căpătâi -fără cunună. Tot spațiul culisează spre public, este absorbit de cei care nu le vine a crede și prin asta trebuie să vadă. Ekkyklema este satisfacerea publicului, vedenia devine reală, jocul capătă astfel valențe noi, tragicul este împărtășit, vizualizat și tranșat de fiecare în parte.


Ekkyklema este aparatul ce ne urmărește pentru a ne dovedi că cele ce se întâmplă sunt adevărate și cei care doresc să citească rândurile de mai sus pe muzica celor de la Tangerine Dream vor observa asta.


________________________________________________
*citate Euripide - Teatru complet, Arc, Gunivas, 2005, pag. 499-550
în aldin sunt dialoguri din Hippolytos de Euripide, am intercalat și cele din Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică.

„: monstrul era frumos.”

„Desfășurînd firul, am pătruns în cea de-a doua sală, mai întunecoasă încă decît prima ; apoi într-alta și mai întunecoasă ; apoi într-alta unde nu puteai înainta decît pe bîjbîite. Tot căutându-mi drumul, am dat cu mîna de clanța unei uși. Am deschis-o și sala s-a umplut de un val de lumină. Intrasem într-o grădină. În fața mea, pe o pajiște smălțuită de felurite flori, lalele, campanule, narcise, anemone, garoafe, l-am văzut pe Minotaur lenevind. Spre norocul meu, dormea. Ar fi trebuit să mă grăbesc și să trag foloase de pe urma somnului său, dar ceva m-a oprit și nu m-am năpustit asupră-i : monstrul era frumos.


Cum se întîmplă cu centaurii, așișderea în Minotaur, omul și animalul se îmbinau într-un tot armonios. Pe deasupra era și tînăr și tinerețea adăuga nu știu ce farmec frumuseții lui ; toate acestea erau în ochii mei arme mai de temut decît forța, și ca atare știam că trebuie să-mi adun toate puterile. Căci nu lupți niciodată mai bine decît atunci cînd ura îți vine într-ajutor, și eu nu-l puteam urî. Am stat chiar o bucată de vreme să-l privesc, dar Minotaurul deschise un ochi și am înțeles atunci că era stupid și că trebuia   să-mi văd de treabă...”

André Gide, Tezeu - din file de toamnă, ed. Univers, 1971, pag.57-58