Pisica

    În vremurile bătute de molimă, am dat curs unei cereri de-a salva un pui de pisică, în felul în care o pisică vagaboandă s-a aciuiat în fundul unei grădini a unora din prietenii mei și a fătat cinci bucăți.

    Am ales-o pe cea neagră cu-n cuib alb pe piept, cu buze vinete și păr lipsă în jurul urechilor.

    În scurtul an ce-a venit, molima a trecut prin trei valuri și foametea-și făcea loc între cei săraci și scurți la minte, nevaccinați și umpluți de boală. Nimic nu părea că oprește acest asediu epidemiologic, dar pisca deja avea peste nouă luni.

    Frigul iernii a ales ca început prima zi de decembrie și-un vânt venit din munți arse mușcatele înflorite târziu și aruncă ultimele boabe de struguri necoapte încă, pe pământ. Dimineața câinele le amușina ca pe niște perje dulci și strălucitoare. În schimb pisica cânta slab coțovenelor ce vegheau pe crengile mimozei uriașe.

    Într-un prânz înghețat, pisica țâșni afară când am intrat și în secundele ce-au urmat apucă un porumbel prost și leneș și-l târâ în dosul casei. Degeaba m-am repezit în umbra casei, pisica speriată lăsă garda jos și porumbelul zbură, dar nu mult, cazu în vie și se împreună asemeni unei nuci. Când l-am ridicat, o pată roșie se mărea pe gât, sub cioc; un ochi se închidea și se deschidea la fiecare secundă. În speranța unei fapte bune am pus porumbelul în poalele prunului din fața porții, pe stradă, și-am gonit pisica-n bucătărie, o cheamă Nix; este noaptea cu luna cea mai mică pe pieptul ei.

    Mi-am turnat un pahar de vin, am ascultat cum cățeaua latră la poartă și-am purtat paharul de vin la fereastra ce dă spre stradă. Afară, tiptil, un vecin de peste drum, venea aplecat la prunul cu pricina și luă porumbelul, încă viu și cald, apoi fugi cu el între case. „Între case” este un eufemism local și se referă la grădinile pe care localnicii le-au vândut celor care și-au construit case în spatele caselor lor; strada de acces fiind îngustă, lungă și înconjurată de zidurile mici ale acestor case.

    Veni repede un timp în care molima lipsi jumătate de stradă de locuitorii ei.

    Îmi amintesc c-am citit despre o insulă din Egeea, aproape lipită de Peloponez, care în urma unui asediu, locuitorii și-au mâncat toate animale domestice, inclusiv pisicile.

    Când termin de scris am să chem pisica-n bucătărie, avem ceva de discutat, despre porumbelul 'cela.

Misterul unei neînțelegeri

 Lipsa unei priviri, la fel ca lipsa unui ecou; lasă însemnătății înțelegerii forma unui loc gol. Cei care speră, și cei care lasă în viața lor nuanțe ale unei culori ce definesc trecerea lor întru-ființă, se înșeală. Dincolo nu sunt culori, nici nuanțe; poate regrete.

Ceea ce doresc să scriu se referă la motivul unei înțelegeri, motiv care dispare odată cu felul nostru personal de a fi parte în acestă lume, unică.

În final, neînțelegerea, apare exact la timp în imaginea pierderii înțelegerii, adică: neputința și lenea de-a crea ceva nou în viața asta.

Libertatea creației

 

Vânător cu câînele

    La Ninive, au rămas neantinse multe basoreliefuri; multe dintre ele reprezintă scene de luptă sau de vânătoare, ne referim la cultura asiriană din secolele 7-8 î.e.n.

    Tiparul uman al acestor reprezentări ține de canoanele artistice ale acelor vremuri, vremuri în care regele superviza arta; la fel ca puterea politică sau chiar religia. Orice om care era stocat în memoria pietrei trebuia să fie simplu inclus într-o categorie acceptată. Dacă era însuși regele, acesta trebuia să fie cel mai mare ca dimensiune geometrică, apropiații regelui și soldații aveau o altă alură, iar sclavii, ceilalți, alta. Este bine determinată privirea, aceasta trebuia să fie orizontală, ca mai sus; a privi în sus, era un act de egalitate cu zeii, numai regele (care era la rândul său transpunerea zeului suprem pe pământ) avea voie. Omul de rând nu privea în jos, atunci când o făcea, era determinat de acțiunea și de fapta sa, regele privea în jos (de obicei cu severitate) pentru ca supușii să se știe umăriți; se manifestă ubicuitatea, transcendența fricii către popor.

    Sunt sigur că artisul era cenzurat pentru a nu depăși, chiar fără să vrea, canoanele impuse de secole. Ceea ce nu se știa, poate chiar și de către artist (sic!), era faptul că arta nu poate fi cenzurată. Cel care a sculptat basorelieful, fie unul singur sau un grup, au eliberat câinele. Dacă omul nu a putut fi liber artistic, atunci celelalte elemente trebuiau să fie libere; în felul ei cenzura, ca și acum, nu poate strânge la un loc toată creația artistică și să o sufoce. De aceea priviți câinele nu omul, priviți dinamica, nu rigiditatea, linia curbă, nu dreapta.

    Câinele privește în sus, el conduce; lațul este întins. Câinele latră, se bucură de libertatea cozii sale, enormă , ridicată, le fel ca și capul; nu știm înaintea lui mărimea prăzii, sau a dușmanului. Totuși, pentru a opri această libertate, artistul îi aliniază picioarele din față, câinele stă în clipa aceea.

    Goya a pictat „Câinele” cu peste două mii de ani după, aici câinele privește în sus, este numai capul lui în partea de jos a picturii, iar restul este un cer sau zid nedefinit.