- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”
Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!
Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.
