Pentru cei ce m-au iubit cândva și nu mă mai iubesc, acum

- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”

Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!

Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.

Stea aplecată spre orizont

Vedere din Mani (peninsula din mijlocul Peloponezului), spre Koroni

Odată cu căderea întunericului, măslinul și-a strâns frunzele, în locul verdelui vers, a apărul un argintiu pal revers, orizontul prezent și-a ascuns soarele dibaci și l-a înlocuit cu o altă strălucitoare.

Suntem la Stoupa, într-o zi de sfârșit de august, și spre apus apare Luceafărul de Seară; în spatele nostru sunt munții Taygetos, peste orizont vârfurile timide Oros Likodimo din penisula Messenia, puțin spre stânga în albastru ultramarin este Koroni.

Acest exercițiu de imaginație face parte din educația geografică, - dacă nu reușim să localizăm pe hartă, atunci liniile ce apar deasupra orizontului, în profilul unor ridicături le vom boteza Antlantida sau Shangi La, în lipsa mării; dar noaptea este tăcută și nici o civilizație necunoscută nu-și face apariția, chelnerul mi-a adus nota de plată și eu mai comand o bere.

Cutez să-mi ascult vântul din spate, care pe șoptite îmi povestește:

„Despre un pescar, care nu s-a mai întors.
După pescar a plecat și nevasta, cu barca fratelui său... și nu s-a mai întors.
După soră a plecat fratele, cu cealaltă barcă, cu nevasta lui, și nu s-a mai întors.
A plecat tot satul, spre miază-noapte, și nu s-a mai întors.
Și tot pământul pleacă și nu se mai întoarce.”

Este cu tâlc povestea și n-o pricep, mi se umflă vena la tâmplă și tot nu înțeleg, vine chelnerul cu berea și mă întreabă:
„- Deja știți povestea?!”
Eu îngaim și aprob:
„- Iar vântul s-a băgat în seamă, nu?!”
Apuc halba.

„- Pescarul nu s-a mai întors la nevasta lui, și nevasta lui a găsit un alt pescar. Fratele cu nevasta lui și-au zidit o casă altundeva, satul a plecat pentru că aici nu se mai putea trăi!”

Povestea nu avea tâlc, ținea doar de o migrație, de o mutare, pe care astăzi am uitat-o, dar că era peste deal, sau peste golf, peste mare cum vreți să-i spuneți!