Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate; îşi e propriul simulacru pur.

În primul caz, imaginea e o bună aparenţă - reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă - de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa - e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării.

Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mai face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevărul de fals, nu mai există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte.


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 9 sus.


Telles seraient les phases successives de l’image : elle est le reflet d’une réalité profonde, elle masque et dénature une réalité profonde, elle masque l’absence d’une réalité profonde, elle est sans rapport à quelque réalité que ce soit : elle est son propre simulacre pur. Baudrillard en résumé.

Dans le premier cas, l’image est une bonne apparence - la représentation est de l’ordre du sacrement. Dans le second, elle est une mauvaise apparence - de l’ordre du maléfice. Dans le troisième, elle joue à être une apparence - elle est de l’ordre du sortilège. Dans le quatrième, elle n’est plus du tout de l’ordre de l’apparence mais de la simulation.

http://www.lexisarte.com/Essai/Simulacres-et-simulation-Jean-Baudrillard.html

Jean Baudrillard

“Oamenii au chef să ia tot, să fure tot, să mănânce tot, să manipuleze tot.
A vedea, a descifra, a învăţa nu îi afectează. Singurul afect masiv e acela al manipulării. Organizatorii (şi artiştii şi intelectualii) sunt înspăimântaţi de această veleitate incontrolabilă, pentru că ei nu iau în calcul decât învăţarea maselor cu spectacolul culturii. Ei nu iau niciodată în calcul această fascinaţie activă, distrugătoare, răspuns brutal şi original la darul unei culturi incomprehensibile, atracţie care are toate trăsăturile unei efracţii şi ale violării unui sanctuar.”

Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 53 mijloc.

photo by
http://blog.lib.umn.edu/loyd0008/villain/images/jean-baudrillard.jpg

Marea părere de rău

Privind printre rânduri îl cuprinse o mare părere de rău. Lumina aluneca pe toate suprafeţele lucioase, îi inundă vederea şi mersul său se opri brusc, împiedicat de căruciorul proptit în raftul cu brânzeturi. Albul strălucitor al ambalajelor dansa cuprins în fondul pe care denumirile, preţurile, figurile geometrice, reclamau produsul ascuns acolo. Prin el, ambalajul, încercă să-l străbată prin interior cu gândul, înăuntru, să vadă laptele sau iaurtul şi prin asta să simtă că este aproape de origini.
Imensul magazin, cu înălţimi ciclopice îi părea un labirint. Dar nu era aşa. Proiectantul a avut grijă ca acesta să se dezvăluie; prin rânduri paralele, prin chenare desenate pe podea, prin afişe, care atârnate îţi indicau raionul, sectorul etc., deci era imposibil ca cineva să se rătăcească.
Degeaba, căci lumea devenea decolorată în faţa ţipătoarelor culori ce îmbrăcau produsele prin ambalaje cu diferite texturi, din materiale diferite, cu forme inepuizabile. Ai fi zis că asişti la un teatru în care spectatorii îmbracaţi cu cele mai frumoase haine, moderne, retro sau de epocă, eclipsau actorii ce jucau în haine jalnice, cu decoruri sterile, într-un scârţâit continuu al podelei de lemn. La sfârşit, în aplauzele minunaţilor spectatori, aceştia; ei actorii, se vor îndrepta spre casa de bilete să achite intrarea la teatru.
Măsurând gesturile oamenilor ce bântuiau ca nişte fantome rândurile supermaketului, îşi imagină ceea ce ei reflectau deja în figuri de sclavi, aplecaţi şi uimiţi asupra mărfurilor. Toate acestea până la casa de marcat, unde se plătea această şedinţă obtuză de valorificare a dorinţelor, de remarcare a poftei.Aşa remarcă persoanele care treceau pe lângă el, îl remarcă şi pe fiul lui care îi puse ceva în coşul imens pe rotile. Fiul plecă mai departe la vânătoare. Cubajul coşului îi trezea ambiţia de-al umple, de-al cocoşa sub greutatea propriei dorinţei de cumpărături.
Cineva se strecură pe lângă el şi fără să-l atingă luă ceva de pe raft exact din faţa lui. Nu spuse nimic. Nici celălalt nu spuse nimic. În jurul lui nimeni nu spunea nimic. Nici măcar fiul său nu-i spusese nimic. Îl căută cu privirea şi-l văzu că vorbea cu o doamnă, deci vorbeşte. Mai atent fiind, îşi văzu pe nevasta. Îi arăta ceva fiului, îi explica cu răbdare, dar de aici el nu auzea nimic.
Hotărâ singur că ajunge şi se îndreptă spre ieşire. Deveni parte din coadă, o vertebră a acesteia. În spatele lui, coada creştea prin alte vertebre adăugate. Privi neutru în faţă şi nici măcar nu catadicsi să se-ntoarcă când nevasta se strecură lângă el printre ceilalţi, printre coşurile acestora, apoi fiul. Mai târziu trecu de casa de marcat. A plătit nevasta şi fiul aranjă din nou produsele în coş, împingea doar coşul. Cineva îl trase de mână. Recunoscu pe un vechi coleg de şcoală şi la întrebarea „Ce mai faci?” răspunse că „Aşteaptă!”.
„Nimic nu se mai întâmplă, doar aştept şi acum aşa dintr-o dată, am ajuns să socializez în hipermarket!”