Vedere din Mani (peninsula din mijlocul Peloponezului), spre Koroni |
Suntem la Stoupa, într-o zi de sfârșit de august, și spre apus apare Luceafărul de Seară; în spatele nostru sunt munții Taygetos, peste orizont vârfurile timide Oros Likodimo din penisula Messenia, puțin spre stânga în albastru ultramarin este Koroni.
Acest exercițiu de imaginație face parte din educația geografică, - dacă nu reușim să localizăm pe hartă, atunci liniile ce apar deasupra orizontului, în profilul unor ridicături le vom boteza Antlantida sau Shangi La, în lipsa mării; dar noaptea este tăcută și nici o civilizație necunoscută nu-și face apariția, chelnerul mi-a adus nota de plată și eu mai comand o bere.
Cutez să-mi ascult vântul din spate, care pe șoptite îmi povestește:
„Despre un pescar, care nu s-a mai întors.
După pescar a plecat și nevasta, cu barca fratelui său... și nu s-a mai întors.
După soră a plecat fratele, cu cealaltă barcă, cu nevasta lui, și nu s-a mai întors.
A plecat tot satul, spre miază-noapte, și nu s-a mai întors.
Și tot pământul pleacă și nu se mai întoarce.”
Este cu tâlc povestea și n-o pricep, mi se umflă vena la tâmplă și tot nu înțeleg, vine chelnerul cu berea și mă întreabă:
„- Deja știți povestea?!”
Eu îngaim și aprob:
„- Iar vântul s-a băgat în seamă, nu?!”
Apuc halba.
„- Pescarul nu s-a mai întors la nevasta lui, și nevasta lui a găsit un alt pescar. Fratele cu nevasta lui și-au zidit o casă altundeva, satul a plecat pentru că aici nu se mai putea trăi!”
Povestea nu avea tâlc, ținea doar de o migrație, de o mutare, pe care astăzi am uitat-o, dar că era peste deal, sau peste golf, peste mare cum vreți să-i spuneți!