SATORI

O legendă spune că era odată un pescar care urmărindu-şi nada, nerăbdător, fu prins de ploaie. Numai închipuindu-şi ce pradă mare avea în undiţă înfruntă cu un mare stoicism ploaia. Timpul era numărat de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat în jurul bărcii, iar el cu o mână ţinea firul spiralat pe antebraţ şi cu cealaltă arunca apa din barcă cu o cană. Asemeni cu "bătrânul şi marea", tânărul nostru tânjea la o glorie, la o mistificare pe care numai Hemigway i-o putea împărtăşi, dar nu era aici.
Apa se umflă şi atenţia lui orientată, nu băgă de seamă învolburarea ei.
Ploua neâncetat. În aval micul baraj ce forma lacul se încovoie şi plesnind cu un muget ce acoperi pădurea se porni la vale.
În cîteva minute ajunse în depresiune şi acoperi două sate.
Lacul se goli ca o găleată cu fundul găurit şi în amonte pescarul nostru ajunse pe fundul lacului, neaşteptat.
La o distanţă imensul peşte se zbătea printre stânci, era doar o treabă de mişcare ca să-l omori.
Atunci interveni iluminarea (satori), pescarul părăsi barca pe jos, fără a avea ştiinţă ce s-a-ntâmplat şi se călugări.

image by
http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Satori.svg

Auction

Citi ziarul.

Un articol scurt de cafenea, ceva de artă; o licitaţie.

Restul era recesiune, cifre, grafice: dogme economice.

Uită să ridice restul de pe pult, împachetă ziarul în forma iniţială şi mulţumi vânzătorului.

În spatele lui oricum nu mai era nimeni. Pe o „distanţă” de-o jumătate de oră nu mai era niciun client. Redactă în gând două fraze pe care le întâlnise printre rândurile articolului citit, reluă sub o altă idee licitaţia, apoi mulţumi din nou, repetitiv din cap.

Uită să ridice restul de pe pult, dar apucă ziarul! Îl săltă sub umăr, trase cu cotul în spate şi îşi aranjă gulerul cu cealaltă mână. Când ieşi grăbit, clopoţelul rămase blocat; suspendat. Probabil rugina, nu uzura!

Acasă îşi alese un paşaport şi chemă grăbit un taxi.

Acasă îi deschise uşa nu soţia, nu copii, ci o gardă de corp. Urcase scările fără zgomot şi un singur gest îl remarcă însoţitorul. Acesta de fapt îi chemă un taxi!

Nu valiză, nu bagaj, doar un carnet de cecuri; era cardurilor încă nu era chemată.

Nici nu zburase, din cauza vremii un feribot, cu alţi 300 de pasageri îl transportase peste Canal. Nu era o invazie, dar de fapt toţi aceşti 300 reprezentau licitatori, sau persoane ce doreau să liciteze. Nu era o bătălie, era un congres de aptitudini; o chemare într-o întrecere pecuniară. Scopul era să nu pleci cu mâna goală, nu conta ce ai licitat, ci ce ai câştigat. Moartea era simbolică, dăuna progresului financiar personal. Să nu poţi câştiga ceva la această licitaţie dădea rău, moartea afacerilor şi a bursei se traducea prin artă.

Nici un gând nu zburase, totul era îngrămădit în doi litrii de creier, ca într-o trecătoare obturată: în spate muntele, în faţă duşmanul.

Ploua dincolo.

Dincolo însemna un alt buletin meteo. Locul era cunoscut şi nu era prima dată aici: aici unde am ajuns!

Hotelurile au deschis registrele, adunate erau la 300 de semnături, cineva probabil lipsea!

A doua zi, aceşti 300 nu mai erau singuri, adunaţi grăbit, într-o alegere bazată pe instinct. „Mă duc Eu, sau îl trimit pe El! O face El sau Celălalt! Care dintre noi, acum ar fi mai bun pentru asta!”

Erau aşteptaţi, pe trepte, printre coloane, pe coridoare, toţi îşi făceau plăcută prezenţa printr-o politeţe excesivă ce trăda nervozitatea licitaţiei ce se apropia.

Într-un domino al ofertelor, un singur trădător şi toate ofertele cădeau, de fapt era atât de complicat.

Afară trecea vântul şi ploia încetase de dimineaţă. Printre maşinile negre, vântul aduse frunze, văduvise crengile arborilor de prin parcuri, şi deveni o culoare: gri... praf!

Un ciocănel vesti culorile şi vocile ce le mirau; roşu era la modă. Aplecat: cu urechile ciulite doar: aştepta doar clipa, când ar fi putut ataca; ca o felină ce asculta vântul ce aducea veşti.

Umerii reacţionară primii şi apoi antebraţul ce purtă numărul, iar de fiecare dată într-o oboseală perpetuă braţul nu înceta să se ridice, apoi îl odihni la porunca minţii!

Din nou ridică numărul ca un stindard, ce de data părea să vestească victoria. Un Guarnieri, o violă (nu o vioară), apretată în roşu, cu corzile negre şi cu un miros de mobilă veche!

Din nou nu lăsă nici un vis să-l rătăcească; licită orb pentru colegi, „apără” un candelabru, flancat de doi prieteni şi cedă atunci cînd primi semnul.

Din nou se aplecă, invizibil, pentru a culege ceva dintre pantofi; un program, o invitaţie, o reclamă. Din cot o înghesui în buzunarul vestonului, mototolită şi aşteptată de-a fi citită!

Brusc se ridică, salută scurt de după ureche şi se întoarse; spre ieşire.

O regulă spune de a fi vizibil în artă, dar în cazul nostru dispariţia rapidă din sală nu dăună "sănătăţii artistice"!

O regulă spune de a fi supertiţios în artă, acum biletele de avion erau rezervate şi nu conta niciun eveniment pentru a opri mersul acţiunii.

Oricum ar fi fost din cauza unei erori de balizaj, avionul rată pista la aterizare; noaptea, cu ceaţă şi oboseală. Avionul se răsturnă şi prins în centură cu scaunul peste cap, simţi durerea unei strângeri perpetuee, de parcă era clientul lui Procust; când cedă scaunul, capul lui se aplecă şi gâtul pocni ca o scobitoare.

Oricum un alt avion la câteva ore decolă cun un colet spre o destinaţie estică.

La adresa respectivă un cap trapezoidal primi coletul; lung într-un sicriu de lemn învelit în hârtie cerată. Casa era în doliu şi coletul ce ascundea o violă Guarnieri fu ascuns în pivniţa de vinuri.